cămară definitie

cămară f. 1. cameră: în cămara ta să vin, să te privesc d’aproape EM.; 2. odinioară, vistierie domnească; 3. (în epoca fanariotă) casseta particulară a Domnului: Constantin Mavrocordat a unit venitul cămarei cu al vistieriei, făcând o singură cassă; 4. încăpere boltită în care se păstrează d’ale mâncării sau băuturii; 5. partea casei țărănești unde se găsește vatra. [Gr. mod. KAMÁRA (= lat. camera)]. substantiv feminincămară

CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente. 2. (Înv.) Cameră, odaie. ◊ Cămară domnească = (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetărie. – Probabil lat. *camara în loc de cam(m)ara „cameră”. substantiv feminincămară

cămáră (cămắri), s. f. – 1. Cameră, odaie. – 2. Încăpere mică în care se păstrează alimentele. – 3. Înv., bogăție personală a domnitorului, avere. – 4. Trăsură în formă de ladă, special constituită pentru a transporta valori. – Mr., megl. cămară. Ngr. ϰάμαρα „boltă”, ϰαμάρα „cameră” (Cihac, II, 487; Meyer 169; Densusianu, Rom., XXXIII, 276), care provine din lat. camara. Der. directă din lat. nu este posibilă. Cf., din gr., tc. kemer, alb. kamëre, sl. kamarĭ, bg. kamara. Der. cămăruță, s. f. (dim. al lui cameră; nișă); cămăraș, s. m. (slujbaș care avea în grijă odăile domnului, la ordinele unui mare cămăraș, administrator al palatului și boier al rangului doi. Marele cămăraș administra cheltuielile palatului, avea monopolul cumpărăturilor, îi supraveghea pe negustorii raia și activitățile breslelor. Păzea modelul greutăților și măsurilor, din care transmitea copii legalizate cu sigiliul domnitorului, în schimbul impozitului numit cotărit. Nu avea loc în sfat; primea ce rămînea din banii de cheltuieli pentru palat, daruri în fiecare an de la cămărași, și jumătate din cota numită răsură de la bresle și mănăstiri; al doilea cămăraș se îngrijea în mod special de îmbrăcămintea domnitorului; cămăraș de izvoade, secretar personal, se îngrijea de corespondență și de actele domnitorului; cămăraș al ocnelor, administrator al minelor de sare; cămărășel, s. m. (cămăraș; locuitor care era scutit de dări, în schimbul obligației de a servi cu propriile arme, în caz de război; se numea așa, deoarece comandantul lui era marele cămăraș); cămărășie, s. f. (funcția de cămăraș; biroul acestuia); cămărășiță, s. f. (nevastă de cămăraș; chelăriță). substantiv feminincămară

CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Odăiță în care se păstrează alimente. 2. (Înv. și arh.) Odaie, cameră. ◊ Cămara domnească = vistieria domnească. – Ngr. kamara. substantiv feminincămară

cămáră f., pl. ắrĭ (ngr. și vgr. kamára, boltă, de unde și vsl. kamara și turc. kemer. V. cameră, comoară, ghemerlie). Vechĭ. Boltă: cereasca cămară (Con. 256). Cameră, odaĭe. Vistieria domnească. Administrațiunea acesteĭ vistieriĭ. Azĭ. Cameră maĭ mică de păstrat alimentele uneĭ gospodăriĭ: o cămară bogată. – În est camară. V. celar. substantiv feminincămară

cămáră s. f., g.-d. art. cămắrii; pl. cămắri substantiv feminincămară

CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Odăiță (de obicei întune­coasă și răcoroasă) în care se păstrează alimente. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea... totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, H. 36. Ea ține cheile de la cămară și de la pivniță. ALECSANDRI, T. I 45. 2. (Învechit și arhaizant) Odaie, cameră. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-aI meu senin Și m-am născut din ape. EMINESCU, O. I 170. Frunză verde de negară! Vodă doarme în cămară, Iar boierii, tot furînd, își fac trebile pe rînd! HASDEU, R V. 23. Mihnea-vodă, adormit. Dormea pe-un pat aurit În cămară-ntunecată, Tot cu șaluri îmbrăcată. ALECSANDRI, P. P. 203. ◊ Cămara domnească = vistieria domnească. substantiv feminincămară