hrubă definitie

hrúbă (hrúbe), s. f. – 1. Încăpere subterană, subsol. – 2. Colibă, bordei îngropat. – 3. Parte exterioară a hornului. Mag. huruba „colibă îngropată” (Cihac, II, 507; DAR). Ultimul sens pare să fie în legătură cu rut. hruba „sobă” (Candrea; Scriban). Der. pe baza bg. koruba „scorbură într-un trunchi de copac”, cf. alb. korubë „stup” (Conev 80) nu este probabilă. Nu este clară nici legătura cu germ. Grube (Tiktin). Cf. țig. hrobos „șanț”, poate din rom. substantiv femininhrubă

hrubă, hrube s. f. (reg.) închisoare, penitenciar. substantiv femininhrubă

hrúbă f., pl. e (rut. hrúba [gruba], sobă, ung. huruba, bordeĭ, d. germ. grube. V. groapă). Mold. Munt. Subterană, becĭ, pivniță. Galerie ramificată din galeria principală a becĭuluĭ. – În Trans. și hurúbă, bordeĭ (Chendi, Fragmente, 94). substantiv femininhrubă

hrúbă s. f., g.-d. art. hrúbei; pl. hrúbe substantiv femininhrubă

hrubă f. Mold. 1. gaură pe sub pământ, suterană: această hrubă e boltită; 2. cămară: hruba e căsoaia omului sărac. [Ung. HURUBA (din nemț. Grube)]. substantiv femininhrubă

HRÚBĂ, hrube, s. f. Încăpere sau galerie subterană care servește la depozitarea produselor (alimentare). ♦ Cavitate subterană (zidită și boltită) care servește ca loc de trecere. ♦ Un fel de casă primitivă cu acoperișul de pământ; bordei îngropat. – Din ucr. hruba. substantiv femininhrubă

HRÚBĂ, hrube, s. f. Încăpere sub pămînt (uneori zidită și boltită) care servește la depozitarea produselor, în special a celor alimentare; p. ext. cavitate subterană. Cu totul alt­ceva a fost atunci cînd s-a descoperit dinamita. Aceasta a rupt neregulat, a făcut hrube și crăpături adînci, un labirint întortocheat și colțuros. BOGZA, Ț. 61. Sub temelia acestui castel, se afla o hrubă uriașă la o adîncime mare în umedul întuneric al pămîntului. VLAHUȚĂ, O. A. 215. ◊ Fig. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze, pe urmă prin hrube adînci de verdeață. GÎRLEANU, L. 26. substantiv femininhrubă