pată f. 1. semn ce murdărește: haină plină de pete; 2. semne naturale pe pielea animalelor sau pe penele păsărilor; 3. părți mai întunecoase în soare; 4. fig. defecte într’o operă altmintrelea bună: caută pete în soare; 5. tot ce atinge onoarea, reputațiunea: vieață fără pată. [Probabil redus din peată: cf. rut. PĬATNO, pată]. substantiv femininpată
pátă și (Munt. est) peátă f., pl. pete [alb. petă, pg. peta], d. vgr. pĭtta = pissa [din *pikia], smoală, păcură [V. păcură]. D. pitta vine pittákion, „emplastru”, adică „smoală orĭ unsoare aplicată pe o bucățică de pînză” și „pitac”, adică „scrisoare îndoită și sigilată cu ceară orĭ cu smoală”. Pe lîngă pittákion, de unde și lat. pĭttácium, se zicea și pettýkion, „petic de cîrpit”, și de aicĭ vine rom. petic și petică. Dim. d. lat. *pĭtta e pĭttula, care la început va fi însemnat „mic strat de smoală”, și de aicĭ rom pătură). Punct saŭ loc murdar pe o suprafață curată saŭ maĭ curată: o pată de cerneală într´o carte, niște pete de grăsime pe haĭnă. Semne naturale pe pelea omuluĭ (maĭ marĭ de cît [!] alunelele saŭ negiĭ) saŭ pe păru cŭadrupedelor saŭ pe penele păsărilor: el are o pată roșie pe obraz, pantera are o mulțime de pete, rîndunica are o pată cărămizie la gușă. Locurĭ întunecate în soare: pete în soare. Fig. Faptă care pătează onoarea: acest cavaler are o vĭață fără pată. substantiv femininpată
PÁTĂ, pete, s. f. 1. Urmă lăsată pe suprafața unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc., suprafață pe care se întinde o astfel de urmă; substanță care a lăsat această urmă. ♦ Porțiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare față de rest. ♦ Părticică a pielii corpului omenesc sau a animalelor diferit colorată față de rest. 3. Porțiune de nuanță diferită (mai închisă) care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe discul Soarelui, al Lunii sau al altui corp ceresc. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preț defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 4. Fig. Faptă reprobabilă, care dezonorează pe cineva. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) pală = curat, nevinovat; neprihănit, cast. – Et. nec. substantiv femininpată
a i se pune (cuiva) pata expr. 1. a avea o idee fixă; a urmări cu încăpățînare un scop. 2. a se enerva; a face o criză de furie / de nervi. substantiv femininaisepune
2) pat, pățit v. tr. V. pățesc. verb tranzitivpat
pătá (pătéz, pătát), vb. – 1. A se murdări, a se mînji. – 2. A prihăni, a profana. Lat. *pictāre „a picta”, cf. it. pittare „a șterge” (Pratti 775). Pentru rezultatul ct › t, cf. Pușcariu, JB, XI, 9; Meyer-Lübke, Mitt. Wien, 8; Graur-Rosetti, III, 65-84; în acest caz, pierderea lui p se explică suficient prin disimilarea cu inițiala, cf. baptizāre › boteza. Pentru semantism, cf. sp. pinta „pată”. În general s-a preferat ca punct de plecare „pată”, pe care au vrut să-l explice prin sl. pęta „călcîi” (Cihac, II, 148); prin rut. petno „pată” (Byhan 325); prin sl. pętĭno (Miklosich, Slaw. Elem., 41); prin alb. petë „lamă de metal” (Meyer, Alb. St., IV, 86); prin lat. *pitta ‹ gr. πίττα „bitum” (Candrea, Conv. Lit., XXXVIII, 874; Candrea, Éléments, 65; Pușcariu 1287; Candrea-Dens., 1357; REW 6546; Tiktin); sau prin ngr. πίττα „turtă”, cf. pită (Rosetti, II, 66). Der. pată, s. f. (urmă, porțiune colorată diferit de rest, nuanță diferită; stigmat, rușine); pătat, s. m. (dedițel de pădure); petiță, s. f. (pată mică; măliniță; peteșie). Din rom. pare să provină sb. petigi, petici „peteșie”. verb tranzitivpăta
pătá (a ~) vb., ind. prez. 3 păteáză verb tranzitivpăta
pătà v. a face o pată. verb tranzitivpătà
PĂTÁ, pătez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) face o pată, a (se) umple de pete; a (se) murdări. 4 Tranz. A realiza, a face să constituie o porțiune de altă culoare pe un fond omogen colorat; a împestrița. 2. Tranz. Fig. A pângări, a profana; a dezonora. – Din pată. verb tranzitivpăta
pățí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pățésc, imperf. 3 sg. pățeá; conj. prez. 3 să pățeáscă verb tranzitivpăți
pățì v. 1. a suferi (într’un mod nemeritat): de ar ști omul ce ar păți, dinnainte s´ar păzi CR.; 2. a cunoaște și învăța din propria sa experiență: cine a pățit multe, știe multe; 3. a se întâmpla (în bine sau în rău): ce ai pățit să te scoli așa de dimineață ? 4. a suferi ceva rău: cine o mai face ca mine, ca mine să pață ISP. [Lat. PATI(RI): prezentul pat, în loc de paț sau pățesc e abstras dela a doua persoană pați (de unde prin analogie pat)]. verb tranzitivpățì
pătéz v. tr. (d. pată, peată, pl. pete). Murdăresc pin [!] pete. Fig. Vătăm onoarea: această faptă l-a pătat. – În Olt. și Btș. petez. verb tranzitivpătez
pățésc v. tr. (lat. pátio, patire îld. pátior, páti, a suferi, înrudit cu vgr. pásho, épathon, sufer [!]; it. patire, sp. pg. padecer. V. pasiune, patimă, apatie). Sufer [!], mi se întîmplă neplăcerĭ: multe am pățit de atuncĭ: m´am îmbolnăvit, mĭ-a ars casa, mĭ-a murit o vacă; am căzut din copac, dar n´am pățit nimica. A o păți, a ți se întîmpla o neplăcere: a pățit-o hoțu, că l-a prins gardistu. Ce-aĭ pățit? ce minune s´a întîmplat: ce-aĭ pățit, zgîrcitule, de eștĭ așa de darnic astăzĭ?! – În vest și pat, pate, să pat, să pată saŭ să pață. verb tranzitivpățesc
| păta | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
| (a)păta | pătare | pătat | pătând | singular | plural | ||
| pătând | pătați | ||||||
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
| singular | I (eu) | pătez | (să)pătez | pătam | pătai | pătasem | |
| a II-a (tu) | pătezi | (să)pătezi | pătai | pătași | pătaseși | ||
| a III-a (el, ea) | pătează | (să)pătai | păta | pătă | pătase | ||
| plural | I (noi) | pătăm | (să)pătăm | pătam | pătarăm | pătaserăm | |
| a II-a (voi) | pătați | (să)pătați | pătați | pătarăți | pătaserăți | ||
| a III-a (ei, ele) | pătează | (să)păteze | pătau | pătară | pătaseră | ||