cârmă definitie

cârmă, cârme s. f. nas mare și încovoiat. substantiv feminincârmă

cî́rmă f., pl. e (vsl. bg. krŭma, cîrmă, d. vgr. prýmna, pupă; rus. kormá, pupă, kormilo, cîrmă; ung. kormány, cîrma. V. și cormană). Aparat ca un canat de ușă fixat în balamale în apoĭa [!] corăbiiĭ, pe care pin [!] întoarcere, o îndreaptă unde vrea cîrmaciŭ. (La plută, e o vîslă în partea din ainte [!]). Fig. Conducere, direcțiune: cîrma statuluĭ. V. timon. substantiv feminincîrmă

cấrmă s. f., g.-d. art. cấrmei; pl. cấrme substantiv feminincârmă

cârmă f. 1. aparat la pupa unei corăbii, servind a-i da direcțiunea cuvenită; 2. fig. conducere, direcțiune: cârma Statului. [Slav. KRŬMA]. substantiv feminincârmă

CẤRMĂ, cârme, s. f. 1. Piesă mobilă care servește la menținerea sau la schimbarea direcției de mers a unei ambarcațiuni, a unei nave sau a unui aparat de zbor. 2. Fig. Conducere, cârmuire, guvernare. – Din sl. krŭma. substantiv feminincârmă

cîrmă (cîrme), s. f. – 1. Piesă mobilă care servește la menținerea sau schimbarea direcției unei nave. – 2. Guvernare, conducere. – 3. (Arg.) Nas. Sl. krŭma (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 315; Cihac, II, 43; Berneker 668), cf. slov. koromany, mag. kormány, de unde rom. cormană, s. f. (la plug, răsturnătoare; stavilă). Der. cîrmaci, s. m. (persoană care manevrează cîrma unei nave, pilot; conducător), cf. sl. krŭmĭčiči, bg. kŭrmač, rut. kormač; cîrmi, vb. (a guverna, a conduce; a o coti, a o lua în altă parte; a căuta pretexte, a se scuza; a se tîrgui), din sl. krŭmiti; cîrmitor, adj. (care cîrmește); cîrmeală, s. f. (schimbare de direcție); cîrmui, vb. (a guverna); cîrmuitor, s. m. (guvernator, conducător; demnitar); cîrmuitoresc, adj. (de guvernator); cîrni, vb. (a căuta pretexte, a face greutăți); cîrneală, s. f. (șovăială, tîrguială); cîrnic, adj. (șovăielnic; persoană fără cuvînt; plîngăcios); cîrnitură, s. f. (curbă; ocol, ocoliș); cîrniș, s. n. (schimbare de direcție). substantiv feminincîrmă

CÎ́RMĂ, cârme, s. f. 1. Piesă care servește la menți­nerea sau schimbarea direcției de mers a unei nave, a unei plute sau a unui aparat de zbor. Îi plăcea și meseria. Parcă nu conducea; parcă stătea la cârma unei corăbii care înainta ușor, ca în vis, pe oglinda liniștită a apelor mării. MIHALE, O. 198. La cârmă, un ofițer și un caporal ședeau gravi, ținînd cu mare atenție pe genunchi niște cutii de lemn. BART, E. 132. La cîrma plutei sta Copila zâmbi­toare. COȘBUC, P. I 186. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. ◊ (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrmă cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. Fig. Conducere, cîrmuire, guvernare. Venirea la cîrma țării a clasei muncitoare în alianță cu țărăni­mea muncitoare a ridicat patriotismul oamenilor muncii din țara noastră pe o treaptă superioară. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 235, 3/5. substantiv feminincîrmă