știință definitie

știínță (-țe), s. f. – 1. Cunoaștere. – 2. Cunoștință. Lat. scientia (Tiktin; lipsește în REW 7718a), cf. ști sau rezultatul intern de la ști, ca voință ‹ voi, năzuință ‹ năzui, etc. – Der. științific, adj., după fr. scientifique; științificește, adv. (din punct de vedere științific); neștiință, s. f. (ignoranță); neștiințific, adj. (fără metodă științifică); înștiința, vb. (a informa, a aviza, a face cunoscut; a anunța, a preveni; refl., înv., a lua cunoștință, a-și asuma); înștiințător, adj. (informator, anunțător). substantiv femininștiință

ȘTIINȚĂ s. f. 1. ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire. 2. cunoaștere (despre ceva). 3. pregătire intelectuală, învățătură; erudiție. (după fr. science) substantiv femininștiință

știínță s. f., g.-d. art. știínței; pl. știínțe substantiv femininștiință

știință f. știre: n’am nicio știință despre aceasta. [Lat. SCIENTIA]. substantiv femininștiință

știínță f., pl. e (d. a ști saŭ lat. scientia; fr. science, it. scienza). Cunoștință, ideĭe: știința bineluĭ și răuluĭ. Totalitate de cunoștințe obținute pin [!] cugetare, studiŭ saŭ experiență: științele naturale, exacte, oculte, politice (V. artă). Erudițiune, cultură. Știre, informațiune (Rar): n´am știință despre asta. Cu știință, știind, dîndu-țĭ sama [!]: a comite cu știință un răŭ. V. ignoranță. substantiv femininștiință

știință f. 1. cunoștință despre ceva: știința binelui și a răului; 2. totalitatea de cunoștințe într’o materie: științe politice (de Stat), cele ce privesc Statul și anume: istoria politică, statistica, dreptul ginților, econmia pohtică, finanțele și administrațiunea politică; 3. erudițiune dobândită prin citire, meditațiune: are multă știință. substantiv femininștiință

ȘTIÍNȚĂ, științe, s. f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II. 1. Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. 3. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science). substantiv femininștiință

búnă știínță (cu ~) (ști-in-) loc. adv. substantiv femininbunăștiință