nichel definitie

nikel n. metal alb ca argintul, nu se alterează la aer și se topește tot așa de greu ca și fierul: dintr’însul se fac instrumente de matematice și de chirurgie și s’acoper metale mai puțin dure și lucioase. substantiv neutru nikel

NÍCHEL s.n. (Chim.) Metal feromagnetic alb-argintiu, inoxidabil, asemănător fierului, întrebuințat la fabricarea aliajelor de oțel speciale, a instrumentelor medicale etc. [< fr. nickel, germ. Nickel]. substantiv neutru nichel

NÍCHEL s. n. metal feromagnetic alb-cenușiu, inoxidabil, asemănător fierului, folosit la fabricarea aliajelor de oțel speciale, a instrumentelor medicale etc. (< fr. nickel, germ. Nickel) substantiv neutru nichel

NÍCHEL s. n. Element chimic, metal feromagnetic, alb-cenușiu, lucios, puțin oxidabil, maleabil și ductil, cu numeroase întrebuințări tehnice. – Din fr. nickel, germ. Nickel. substantiv neutru nichel

* nichél n. (germ. nickel, adică „Neculai”, după numele unuĭ geniŭ al minelor, în credințele populare scandinave, dat metaluluĭ de mineriĭ Suedejĭ). Chim. un metal bi- și tetravalent de un alb cenușiŭ, strălucitor, cu frîntura fibroasă, foarte ductil, foarte maleabil, foarte dur (dar nu cît manganezu), maĭ tenace de cît feru, cu densitatea de 8,8 și cu greutatea atomică de 58,6. E magnetic pînă la 250º, adică maĭ puțin de cît feru. Se topește la 1400º, adică maĭ ușor de cît feru, și nu se oxidează de cît la temperaturĭ înalte. Se află în natură în stare de sulfură și sulfo-arseniură în mare cantitate la Sudbury (Canada) și În Noŭa Caledonie. A fost descoperit de Kronstaedt la 1751 în nichelină. E foarte întrebuințat în galvanoplastie și se aliază ușor cu cele maĭ multe metale. Aliat cu arama, servește la făcut monete (gologanĭ, ĭar după 1918 și francĭ). substantiv neutru nichel

níchel s. n.; simb. Ni substantiv neutru nichel