zăbun definitie

zăbún (-ne), s. n. – Haină lungă, anteriu. – Var. zăbon, zobon. Mr. țipune. It. giubonne, ven. zupon, prin intermediul sb. zubun, bg. zobun (Miklosich, Fremdw., 138; Miklosich, Slaw. Elem., 23; Conev 83), mag. zubbony (Diez, Gramm., I, 446), tc. zubun (Roesler 592; Șeineanu, II, 379), cf. ngr. ντσιπούνι (› mr.). Mag. zabun (Edelspacher 24) și bg. zăbun (Capidan, Raporturile, 225) provin din rom. substantiv neutruzăbun

zăbún (înv., pop.) s. n., pl. zăbúne substantiv neutruzăbun

ZĂBÚN, zăbune, s. n. 1. Haină de iarnă, de lână sau de bumbac, vătuită, cu mâneci, de obicei lungă până la genunchi, purtată de țărani. 2. Anteriu lung și larg purtat de preoți și de călugări. 3. (Înv.) Haină lungă, fără mâneci, făcută din stofă scumpă, pe care o purtau boierii. [Var. zobón s. n.] – Tc. zibin (bg. zabun). substantiv neutruzăbun

zăbún n., pl. e (turc. zebun, vestă, d. ar. al-ğubba [V. gĭubea, șubă]; bg. zabun, sîrb. zubun, ung. zobony, zubony, it. giubbone). Odinioară, o haĭnă fără mînicĭ pe care o purtaŭ boĭeriĭ și cocoanele; maĭ pe urmă anteriŭ vătuit; azĭ, surtuc țărănesc de șiac, mintean vătuit, polcă vătuită. – În nord zobon, pl. oane (după ung.) și zăbum, pl. e și urĭ. substantiv neutruzăbun

zăbun n. 1. od., haină lungă fără mâneci închisă pe dinapoi (purtată înainte de boieri și de cocoane): un zăbun de sandal de Veneția cu fețe OD.; 2. azi, haină de iarnă, ușoară și călduroasă din bumbac (purtată de țăranii, câmpeni și țărance): cu zăbune dalbe de bumbac POP. [Turc. ZYBUN, camizol]. substantiv neutruzăbun

ZĂBÚN, zăbune, s. n. (înv. și pop.) 1. Haină bărbătească purtată de țărani, făcută din lână sau din bumbac, de obicei lungă, cu sau fară mâneci, împodobită cu cusături. 2. Anteriu lung și larg purtat de preoți și de călugări. 3. (înv.) Haină lungă, fără mâneci, confecționată din stofă scumpă, pe care o purtau boierii. [Var.: zobón s. n.] – Din bg. zabun. substantiv neutruzăbun