terminare definitie

2) *términ, a -á v. tr. (lat. término, -náre; fr. terminer). Sfîrșesc, isprăvesc, mîntuĭ, duc la capăt: a termina o lucrare. Îs la capăt, încheĭ: floarea care termină planta. V. refl. Gram. Am desinența cutare: cuvîntu umbros se termină în os. verb tranzitivtermin

TERMINÁ vb. I. tr., refl. a (se) sfârși, a (se) isprăvi. II. refl. a avea o terminație, a se sfârși în ... (< fr. terminer, lat. terminare) verb tranzitivtermina

TERMINÁ vb. I. tr., refl. A (se) sfârși, a (se) isprăvi. ♦ refl. A avea o terminație, a se sfârși în... [P.i. términ, conj. -ne, imper. -nă. / < fr. terminer, lat. terminare]. verb tranzitivtermina

termina, termin I. v. t. 1. a omorî, a ucide. 2. a ruina, a distruge. II. v. i. a ajunge la orgasm; a ejacula. verb tranzitivtermina

terminá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. términ, 3 términă; conj. prez. 3 să términe; imperf. 2 sg. términă verb tranzitivtermina

terminà v. 1. a isprăvi, a duce la capăt: a termina o lucrare; 2. a fi la capăt: floarea termină planta; 3. a ajunge ia capăt: si’a terminat; 4. Gram. a avea o dezinență oarecare. verb tranzitivterminà

TERMINÁ, términ, vb. I. 1. Tranz. A duce o acțiune până la capăt; a isprăvi, a sfârși. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfârșite. 2. Refl. A lua sfârșit, a se încheia. ♦ A avea o terminație, a se sfârși în... Cuvântul „masă ” se termină cu o vocală. ◊ Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune când cineva nu mai are nicio șansă de scăpare. [Prez. ind. acc. și: termín] – Din fr. terminer, lat. terminare. verb tranzitivtermina

S-A TERMINAT! aleluia!, amin!, a înțărcat bălaia! verb tranzitivsaterminat

a se termina în coadă de pește expr. (d. o acțiune, o narațiune etc.) a avea un sfârșit neconvingător / neclar; a se termina sub așteptările pe care le justifică începutul. verb tranzitivaseterminaîncoadădepește