stemă definitie

stémă (-me), s. f. – 1. (Înv.) Coroană. – 2. Blazon, scut. – 3. Giuvaier. Mgr. στέμμα (Roesler 576; Murnu 52; cf. Vasmer, Gr., 136), cf. sl. stema. Sensul 3 este impropriu, datorat unei confuzii cu nestimată. – Der. înstemat, adj. (încornorat), înv. substantiv femininstemă

stémă s. f., g.-d. art. stémei; pl. stéme substantiv femininstemă

stemă f. 1. piatră scumpă: bouri 'nalți cu steme’n frunte EM.; 2. diademă: și-ți pun pe frunte o stemă și la picioare un tron AL.; 3. fig. odor: copilul era stema casei POP.; 4. armării, blazon. [Gr. bizantin STÉMMA, coroană (v. stimă și nestemată)]. substantiv femininstemă

*stémă f., pl. e (vgr. și ngr. stémma, cunună cu panglicĭ albe. V. stimă 1). Coronă, diademă. Herb, blazon, marcă. substantiv femininstemă

STÉMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș, al unei dinastii etc.; emblemă, blazon. 2. Coroană, diademă. ◊ Expr. A fi cu stemă-n frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai deosebit, mai grozav decât alții. 3. (înv.) Piatră prețioasă. 4. Semn caracteristic, pată sau smoc de păr (de altă culoare) pe fruntea unor animale. – Din ngr. stémma. substantiv femininstemă