genitiv definitie

GENITÍV s.n. Caz al declinării cu care se exprimă de obicei apartenența, posesiunea și îndeplinește funcția de atribut. [Var. genetiv s.n. / cf. lat. genitivus, fr. génitif]. substantiv neutrugenitiv

GENITÍV s. n. caz al declinării cu care se exprimă de obicei apartenența, posesiunea, îndeplinind funcția de atribut. (< lat. genitivus, fr. génitif) substantiv neutrugenitiv

*genitív, -ă adj. (lat. grmitivus și genetivus, d. gignere, génitum, a naște. V. gen). Care arată nașterea, familia, originea. S. n., pl. e. Gram. În limbile cu declinare, cazu arată originea, posesiunea, calitatea ș. a.: soldațiĭ patriiĭ, om al banuluĭ. (Se poate înlocui cu de, din orĭ cu un adjectiv: vĭață de sihastru, fructe din pădure, vĭață sihăstrească). – Ital. Fr. Sp. Germ. și Englejiĭ zic genit-, ĭar uniĭ, la noĭ, zic genetiv fiind-că chear [!] Romaniĭ ziceaŭ maĭ des genetivus. Cp. cu feminin. substantiv neutrugenitiv

genitív s. n., pl. genitíve substantiv neutrugenitiv

genitiv n. Gram. cazul ce indică originea, posesiunea și dependența. substantiv neutrugenitiv

GENITÍV, genitive, s. n. (Gram.) Caz al declinării care indică dependența, apartenența, posesiunea și îndeplinește funcția de atribut. – Din fr. génitif, lat. genitivus [casus]. substantiv neutrugenitiv

GENITÍV, genitive, s. n. Cazul atributului, răspunzînd la întrebarea «a(l) cui», cerut în limba romînă și de unele prepoziții și locuțiuni prepoziționale. – Variantă; genetív s. n. substantiv neutrugenitiv