țărm n, pl. urĭ (lat. *térmulus [var. din termen și términus], termin, hotar, de unde s´a făcut *țărmur, țărmurĭ m., apoĭ, după mal, malurĭ, s´a făcut un sing. neutru țărm. Cp. cu arm și ramură). Rar. Mal (de mare, de rîŭ, de lac): luntrea a ajuns la țărm. – În L. V. m. țărmure, pl. art. țărmuriĭ. Rar țermure. Și azĭ scriŭ uniĭ țerm. substantiv neutruțărm
țărm (-muri), s. n. – Mal, coastă, rivieră. – Var. înv. țărmure. Lat. termĕn (Lambrior, Rom., VII, 92; REW 8665; Pușcariu, Dacor., VIII, 306). Modificarea se datorează unei var. *termonem (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 306), ipoteză improbabilă; unui acuz. vulgar termĭnem (Ascoli, Arch. glott., II, 430), ipoteză insuficientă; unui dim. *termŭlus › țărmur (Pușcariu 1715; cf. Pușcariu, Lr., 248); sau mai probabil pl. termĭna asimilat cu pl. în *ǒra › -uri prin intermediul unei asimilări n › r. Forma modernă este un sing. regresiv, după pl. țămuri (Byck-Graur 28). Der. țărmuri, vb. (a limita); nețărmurit, adj. (infinit, fără limite); țărmuros, adj. (stîncos, abrupt). substantiv neutruțărm
țărm s. n., pl. țắrmuri substantiv neutruțărm
ȚĂRM, țărmuri, s. n. Fâșie de pământ de-a lungul unei ape mari; p. ext. regiune de lângă o apă mare. ♦ Fig. Tărâm, ținut, meleag. [Var.: (înv.) țắrmur, țắrmure s. n.] – Din țărmur (înv., probabil < lat.). substantiv neutruțărm
țărm(ure) n. 1. marginea unei mări, a unui fluviu, rîu, lac; 2. fig. limită: pe țărmul scurtei vieți AL. [Lat. TERMINUS (printr’o formă intermediară *TERMULUS); forma țărm e abstrasă din pl. țărmuri]. substantiv neutruțărmure
țărmurí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țărmurésc, imperf. 3 sg. țărmureá; conj. prez. 3 să țărmureáscă verb tranzitivțărmuri
ȚĂRMURÍ, țărmuresc, vb. IV. 1. Tranz. A mărgini, a limita, a pune hotar; p. ext. a îngrădi, a stăvili. ♦ Refl. (înv.; despre țâri, regiuni) A se învecina, a se mărgini cu... 2. Refl. (înv.) A trage la țărm, a aborda; a țărmui. – Din țărm (sau țărmur). verb tranzitivțărmuri
țărmurésc v. tr. (d. țărmurĭ). Rar. Mărginesc, limitez. verb tranzitivțărmuresc
țărmuri | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)țărmuri | țărmurire | țărmurit | țărmurind | singular | plural | ||
țărmurind | țărmuriți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | țărmuresc | (să)țărmuresc | țărmuream | țărmurii | țărmurisem | |
a II-a (tu) | țărmurești | (să)țărmurești | țărmureai | țărmuriși | țărmuriseși | ||
a III-a (el, ea) | țărmurește | (să)țărmureai | țărmurea | țărmuri | țărmurise | ||
plural | I (noi) | țărmurim | (să)țărmurim | țărmuream | țărmurirăm | țărmuriserăm | |
a II-a (voi) | țărmuriți | (să)țărmuriți | țărmureați | țărmurirăți | țărmuriserăți | ||
a III-a (ei, ele) | țărmuresc | (să)țărmurească | țărmureau | țărmuriră | țărmuriseră |