țicuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiéște, imperf. 3 sg. țicuiá; conj. prez. 3 să țicuiáscă verbțicui
ȚICUÍ, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală; a zvâcni. – Et. nec. verbțicui
țicui | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | țicui | țicuind |
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular | țicuire | — |
plural | țicuit | țicuiește |
țicui | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)țicui | țicuire | țicuit | țicuind | singular | plural | ||
țicuind | — | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | — | (să)— | — | — | — | |
a II-a (tu) | — | (să)— | — | — | — | ||
a III-a (el, ea) | țicuiește | (să)— | țicuia | țicui | țicuise | ||
plural | I (noi) | — | (să)— | — | — | — | |
a II-a (voi) | — | (să)— | — | — | — | ||
a III-a (ei, ele) | țicuiesc | (să)țicuiască | țicuiau | țicuiră | țicuiseră |