!șontâcăí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 3 șontấcăie, imperf. 3 sg. șontâcăiá; conj. prez. 3 să șontấcăie verbșontâcăi
ȘONTÂCĂÍ, șontâcăiesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A umbla greu, șchiopătând; a șchiopăta. – Șontâc + suf. -ăi. verbșontâcăi
șontâcăit | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | șontâcăit | șontâcăitul | șontâcăită | șontâcăita |
plural | șontâcăiți | șontâcăiții | șontâcăite | șontâcăitele | |
genitiv-dativ | singular | șontâcăit | șontâcăitului | șontâcăite | șontâcăitei |
plural | șontâcăiți | șontâcăiților | șontâcăite | șontâcăitelor |