2) învắț, a -á v. tr. (lat. *in-vĭtiare, d. vĭtium, vițiŭ; it. invezzare și avvezzare, a deprinde, sard. imbitssare, pv. sp. [en]vezar, vfr. envoisier, pg. vezar, înț. pmt. a fost „a deprinde la ceva răŭ”, apoĭ numaĭ „a deprinde”, apoĭ „a instrui”. – Învăț, învețĭ, învață; să învăț, să învețĭ, să învețe). Instruĭesc, îl deprind pe altu să scrie și să citească orĭ să facă alt lucru: profesoru îĭ învață pe elevĭ latinește (latina, matematica, desemnu [!], dansu, scrima), ofițeru îĭ învață pe soldațĭ călăria (ochirea, lupta), cizmaru îl învață pe ucenic cizmăria. Sfătuĭesc, îndemn: el m´a învățat să muncesc, să fur. Dresez: învăț un cîne [!] să sară pin [!] cerc. Mă instruĭesc, studiez, capăt știință: elevu învață latinește cu profesoru (saŭ de la profesor). V. refl. Mă deprind, ĭaŭ un obiceĭ: m´am învățat să beaŭ ceaĭ, să fumez. Învăț minte pe cineva, îl regulez, îl pun la regulă, îl pedepsesc pentru îndrăzneală: Cezar l-a învățat minte pe Ariovist. Mă învăț minte, mă cumințesc, mă astîmpăr: Ariovist s´a învățat minte după ce l-a învins Cezar. verb tranzitivînvăț
învățà v. 1. a se deprinde (în genere cu ceva rău); 2. a sfătui, a îndemna pe cineva: rău ai fost învățat; 3. a dobândi cunoștințe: a învăța latinește; 4. a da învățătură, a instrui: învață-l gramatica. [Lat. *INVITIARE din VITIUM, apucătură rea]. verb tranzitivînvățà
învățá (învắț, învățát), vb. – 1. A deprinde, a obișnui. – 2. A instrui, a transmite cunoștințe. – 3. A se instrui, a studia. – 4. A Învăța pe de rost, a ști pe dinafară. – 5. A catehiza, a îndoctrina. – 6. A disciplina, a cuminți. – 7. (Înv.) A porunci, a ordona. – 8. A sfătui. – Mr. (a)nveț, (a)nvețare, megl. anveț, anvițari, istr. (an)mețu. Lat. *invĭtiāre, de la vĭtium (Lexiconul de la Buda, Pușcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densussianu, GS, II, 10; DAR), cf. it. invezzare, avvezare „a deprinde” (calabr. ambizzari „a învăța”), prov. envezar, v. fr. envoisier, v. cat. avesar (sp. anviso „înțelept, prudent”, cf. Berceo, Milagros, 14); pentru lat. *vĭtiāre, cf. port. vezar și Gamillscheg, s. v. apprivoiser. Der. învățat, adj. (instruit; s. m., savant, erudit, om cult); învățăcel, s. m. (discipol, elev; ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (ipoteza unui model germ. Lehrling › Lehrer, sugerată de DAR, nu pare necesară); învățămînt, s. n. (învățătură; domeniul și activitatea de instruire și educare) format ca fr. enseignement de la enseigner; învățător, adj. (instructiv, care instruiește); învățător, s. m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi, persoană care predă în primele clase școlare; înv., sfetnic); învățătoare, s. f. (femeie care predă în primele clase școlare); învățătoresc, adj. (de învățător, didactic); învățătorie, s. f. (rar. învățătură); învăț, s. n. (nărav, viciu; instrucție, învățătură; rar, sfat), deverbal de la învăța; învățătură, s. f. (instrucțiune; studiu, cultură, știință, înțelepciune; lecție, povață; morală (de fabulă), concluzie moralizatoare; sfat; înv., poruncă); desvăța, vb. (a dezobișnui); desvăț, s. n. (acțiunea de a dezvăța de un obicei prost). verb tranzitivînvăța
învățá (a ~) vb., ind. prez. 3 înváță verb tranzitivînvăța
ÎNVĂȚÁ, învắț, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc. 2. Tranz. A sfătui, a povățui pe cineva să facă ceva (arătându-i cum să procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunoștințe prin studiu, a ajunge prin muncă sistematică să cunoști o meserie, o artă, o limbă etc.; a studia. ♦ A-și întipări în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. și refl. A (se) deprinde, a (se) obișnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învățătură, a căpăta experiență. ◊ Expr. (Tranz. și refl.) A (se) învăța minte = a câștiga sau a face să câștige experiență, a trage sau a face să tragă învățăminte dintr-o întâmplare neplăcută. – Lat. *invitiare (< vitium „viciu”). verb tranzitivînvăța
a învăța pasărea să zboare expr. (iron. – d. oameni) a învăța un lucru pe cineva mai competent / mai experimentat decît sine în respectivul domeniu. verb tranzitivaînvățapasăreasăzboare
a-l învăța pe taică-său să facă copii expr. v. a învăța pasărea să zboare. verb tranzitivalînvățapetaicăsăusăfacăcopii
învăța | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)învăța | învățare | învățat | învățând | singular | plural | ||
învățând | învățați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | învăț | (să)învăț | învățam | învățai | învățasem | |
a II-a (tu) | înveți | (să)înveți | învățai | învățași | învățaseși | ||
a III-a (el, ea) | învață | (să)învățai | învăța | învăță | învățase | ||
plural | I (noi) | învățăm | (să)învățăm | învățam | învățarăm | învățaserăm | |
a II-a (voi) | învățați | (să)învățați | învățați | învățarăți | învățaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | învață | (să)învețe | învățau | învățară | învățaseră |