învărnicí (învărnicésc, învărnicít), vb. – (Olt., Banat) – A înfrăți. Sb. vernik „prieten”, apropiat de văr prin etimologie populară (Pușcariu, Dacor., VII, 123; DAR). verbînvărnici
învărnici | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)învărnici | învărnicire | învărnicit | învărnicind | singular | plural | ||
învărnicind | învărniciți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | învărnicesc | (să)învărnicesc | învărniceam | învărnicii | învărnicisem | |
a II-a (tu) | învărnicești | (să)învărnicești | învărniceai | învărniciși | învărniciseși | ||
a III-a (el, ea) | învărnicește | (să)învărniceai | învărnicea | învărnici | învărnicise | ||
plural | I (noi) | învărnicim | (să)învărnicim | învărniceam | învărnicirăm | învărniciserăm | |
a II-a (voi) | învărniciți | (să)învărniciți | învărniceați | învărnicirăți | învărniciserăți | ||
a III-a (ei, ele) | învărnicesc | (să)învărnicească | învărniceau | învărniciră | învărniciseră |