întî́ĭ (vest) și întắĭ (est), -ĭe, num. ordinal (lat. *antáneus, d. ante, înainte. V. ainte). Prim, care e în aintea tuturor în timp, loc, ordine saŭ valoare: ziŭa ´ntîĭa, banca ´ntîĭa, regimentu ´ntîĭ saŭ întîĭa zi, întîĭa bancă, întîĭu regiment. Zi întîĭ (îld. întîĭe, ceĭa ce nu se zice), ziŭa ´ntîĭa a luniĭ: azĭ avem zi întîĭ, sîntem la întîĭ (îld. zi întîĭ) a luniĭ. Se zice: clasa´ntîĭa. – Întîĭa dată și (maĭ urît) întîĭașĭ dată, întîĭa oară, prima oară. – Cel (cea, ceĭ, cele) dintîĭ (de întîĭ), întîĭu, primu (maĭ ales în rang orĭ valoare). acest elev e cel dintîĭ (saŭ întîĭu) din clasa luĭ, huĭetu a ajuns pînă la cele dintîĭ (saŭ întîĭele) santinele. Adv. întîĭ, maĭ întîĭ, (fam.) maĭ întîĭ și´ntîĭ și dintru´ntîĭ (Mold. dintro´ntăĭ), la început, în ainte [!] de toate: întîĭ cugetă, și pe urmă fă. Întîĭa oară: cînd am strigat întîĭ n´aĭ auzit. Dintru´ntîĭ maĭ înseamnă și „de la început, din capu loculuĭ”: eŭ am observat dintru´ntîĭ că drumu e răŭ. temporarîntîĭ