întrebuințáre f. Acțiunea de a întrebuința, uz: întrebuințarea unor banĭ, unuĭ cuvînt. A da o întrebuințare unuĭ lucru, a-l utiliza la ceva. substantiv femininîntrebuințare
întrebuințáre (-bu-in-) s. f., g.-d. art. întrebuințắrii; pl. întrebuințắri substantiv femininîntrebuințare
întrebuințare f. 1. uz ce se face de ceva; 2. destinațiunea unui lucru. substantiv femininîntrebuințare
ÎNTREBUINȚÁRE, întrebuințări, s. f. Acțiunea de a întrebuința și rezultatul ei; folosire. [Pr.: -bu-i-] – V. întrebuința. substantiv femininîntrebuințare
întrebuința, întrebuințez v. r. (sport) a-și apăra în mod corect șansele într-o confruntare. verb tranzitivîntrebuința
întrebuințá (a ~) (-bu-in-) vb., ind. prez. 3 întrebuințeáză verb tranzitivîntrebuința
întrebuințà v. 1. a face uz, a se servi de; 2. a da de lucru: fabrica întrebuințează mulți oameni. [V. trebuință]. verb tranzitivîntrebuințà
ÎNTREBUINȚÁ, întrebuințez, vb. I. Tranz. A folosi, a utiliza. ◊ Refl. pas. Acest produs se întrebuințează în industria chimică. [Pr.: -bu-in-] – În + trebuința. verb tranzitivîntrebuința
întrebuințéz v. tr. (d. trebuință). Fac uz, mă servesc de: întrebuințez cuțitu ca să taĭ pîne [!]. Daŭ ocupațiune, daŭ de lucru: această fabrică întrebuințează mulțĭ lucrătorĭ. Fac să se consume, să treacă: a întrebuința apa la spălat, a întrebuințat treĭ zile pînă să ajungă. verb tranzitivîntrebuințez
întrebuințare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | întrebuințare | întrebuințarea |
plural | întrebuințări | întrebuințările | |
genitiv-dativ | singular | întrebuințări | întrebuințării |
plural | întrebuințări | întrebuințărilor |