înlemníre s. f., g.-d. art. înlemnírii substantiv femininînlemnire
înlemní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înlemnésc, imperf. 3 sg. înlemneá; conj. prez. 3 să înlemneáscă verb tranzitivînlemni
înlemnì v. a se face lemn, a înțepeni de frică. verb tranzitivînlemnì
ÎNLEMNÍ, înlemnesc, vb. IV. Intranz. și tranz. A rămâne sau a face să rămână nemișcat de frică, de spaimă sau de uimire; a încremeni, a înmărmuri, a împietri. ♦ Refl. Fig. (Rar) A deveni insensibil, neîndurător; a se împietri. – În + lemn. verb tranzitivînlemni
înlemnésc v. intr. (d. lemn). Înțepenesc, înmărmuresc, împetresc [!]: înlemnise de frică. V. tr. Groaza îĭ înlemnise. verb tranzitivînlemnesc
înlemnire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | înlemnire | înlemnirea |
plural | înlemniri | înlemnirile | |
genitiv-dativ | singular | înlemniri | înlemnirii |
plural | înlemniri | înlemnirilor |