înhățáre s. f., g.-d. art. înhățắrii substantiv femininînhățare
ÎNHĂȚÁRE s. f. Acțiunea de a înhăța; înșfăcare. – V. înhăța. substantiv femininînhățare
înháț, a -á v. tr. (d. interj. haț, hîț și înrudit cu înșfac și împrohitesc, precum și cu vsl. -hytitĭ și hyštatĭ, a înhăța [Bern. 1, 144]. Cp. înhap, apuc și hoț). Fam. Înșfac, unflu, apuc răpede [!]: hoțu înhăță punga și fugi, dar și gardistu-l înhăță pe el. verb tranzitivînhaț
înhățá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înháț, 2 sg. înháți, 3 înháță; conj. prez. 3 să înháțe verb tranzitivînhăța
înhățà v. 1. a apuca repede și cu violență; 2. a se face cu surprindere: lupte mărunte se înhățau între unii și alții BĂLC. [V. haț!]. verb tranzitivînhățà
ÎNHĂȚÁ, înháț, vb. I. Tranz. A apuca (pe cineva sau ceva) cu violență, repede și pe neașteptate; a înșfăca. – În + haț. verb tranzitivînhăța
înhățare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | înhățare | înhățarea |
plural | înhățări | înhățările | |
genitiv-dativ | singular | înhățări | înhățării |
plural | înhățări | înhățărilor |