înfulecáre s. f., g.-d. art. înfulecắrii substantiv femininînfulecare
înfúlic, a -á v. tr. (d. foale, stomah [!], orĭ d. lat. infoilicare). Est. Fam. Înghit cu lăcomie. Rar. Apuc mult, car în mare cantitate. – Și înfulesc (N. R. R. 1, 225, și Pușc.). verb tranzitivînfulic
înfulecá (a ~) vb., ind. prez. 3 înfúlecă verb tranzitivînfuleca
ÎNFULECÁ, înfúlec, vb. I. Tranz. A mânca lacom și repede, a înghiți pe nerăsuflate. [Var.: înfulicá vb. I] – Lat. infollicare. verb tranzitivînfuleca
înfulecare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | înfulecare | înfulecarea |
plural | înfulecări | înfulecările | |
genitiv-dativ | singular | înfulecări | înfulecării |
plural | înfulecări | înfulecărilor |