încînéz v. tr. (d. cîne [!]). Vechĭ. Supăr, înfuriĭ. Azĭ. Vest. încîinéz, îndărătnicesc, înfuriĭ. verbîncînez
!încâiná/încâiní (a se ~) (înv., pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se încâineáză/se încâinéște, imperf. 3 sg. se încâiná/se încâineá; conj. prez. 3 să se încâinéze/să se încâineáscă verbîncâina
încâinà v. a se încăpățâna: se încâinase și nu vrea să dea inelul ISP. [V. câine]. verbîncâinà
ÎNCÂINÁ, încăinez, vb. I. Refl. (Înv. și pop.) A deveni rău, câinos. ♦ A se încăpățâna. [Var.: încâiní vb. IV] – În + câine. verbîncâina
încâina | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)încâina | încâinare | încâinat | încâinând | singular | plural | ||
încâinând | încâinați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | încâinez | (să)încâinez | încâinam | încâinai | încâinasem | |
a II-a (tu) | încâinezi | (să)încâinezi | încâinai | încâinași | încâinaseși | ||
a III-a (el, ea) | încâinează | (să)încâinai | încâina | încâină | încâinase | ||
plural | I (noi) | încâinăm | (să)încâinăm | încâinam | încâinarăm | încâinaserăm | |
a II-a (voi) | încâinați | (să)încâinați | încâinați | încâinarăți | încâinaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | încâinează | (să)încâineze | încâinau | încâinară | încâinaseră |