încolăcíre s. f., g.-d. art. încolăcírii; pl. încolăcíri substantiv femininîncolăcire
ÎNCOLĂCÍRE, încolăciri, s. f. Acțiunea de a (se) încolăci și rezultatul ei; înfășurare, încolăceală, încolăcitură. – V. încolăci. substantiv femininîncolăcire
încolăcí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încolăcésc, imperf. 3 sg. încolăceá; conj. prez. 3 să încolăceáscă verb tranzitivîncolăci
încolăcì v. 1. a (se) întortochia înfășurându-se: șarpele se încolăcește; fig. a încolăci brațele în jurul cuiva; 2. a se înfășură, a se ghemui. [V. colăcì]. verb tranzitivîncolăcì
ÎNCOLĂCÍ, încolăcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face ca un cerc, a (se) înfășura în formă de colac; a (se) încovriga; a (se) încârliga, a (se) încolătăci. ♦ Refl. (Despre ape, drumuri) A o coti, a șerpui. ♦ Tranz. A încrucișa brațele sau picioarele. – În + colac. verb tranzitivîncolăci
încolăcésc și colăcésc v. tr. (d. colac). Învîrtesc, învălătucesc: a încolăci o funie în prejuru unuĭ par. V. refl. Un șarpe i se încolăcise în prejuru [!] picĭoruluĭ, cînele [!] se colăcise supt [!] masă. – Și încolătăcesc (după învălătucesc). verb tranzitivîncolăcesc
încolăcire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | încolăcire | încolăcirea |
plural | încolăciri | încolăcirile | |
genitiv-dativ | singular | încolăciri | încolăcirii |
plural | încolăciri | încolăcirilor |