încetățeníre s. f., g.-d. art. încetățenírii; pl. încetățeníri substantiv femininîncetățenire
ÎNCETĂȚENÍRE, încetățeniri, s. f. Acțiunea de a (se) încetățeni. – V. încetățeni. substantiv femininîncetățenire
încetățení (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încetățenésc, imperf. 3 sg. încetățeneá; conj. prez. 3 să încetățeneáscă verb tranzitivîncetățeni
încetățenì v. a da drepturile de cetățean. verb tranzitivîncetățenì
ÎNCETĂȚENÍ, încetățenesc, vb. IV. 1. Tranz. A acorda cuiva o cetățenie; a indigena. 2. Refl. Fig. A se înrădăcina, a se statornici. – În + cetățean. verb tranzitivîncetățeni
încetățenésc v. tr. Fac cetățean, naturalizez, împămîntenesc. V. refl. Mă naturalizez. Fig. Mă răspîndesc, intru în obiceĭ: obiceiu de a bea ceaĭ se încetățenise între eĭ. verb tranzitivîncetățenesc
încetățenire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | încetățenire | încetățenirea |
plural | încetățeniri | încetățenirile | |
genitiv-dativ | singular | încetățeniri | încetățenirii |
plural | încetățeniri | încetățenirilor |