împoncișáre f. Încrucișare, opozițiune: împoncișare de ideĭ. substantiv femininîmponcișare
împoncișare f. împotrivire, opozițiune: împoncișare de idei CR. [V. ponciș]. substantiv femininîmponcișare
ÎMPONCIȘÁRE, împoncișări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a (se) împoncișa și rezultatul ei; conflict; împotrivire. [Var.: împuncișáre s. f.] – V. împoncișa. substantiv femininîmponcișare
împoncișá (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 3 împoncișeáză, 1 pl. împoncișắm; conj. prez. 3 să împoncișéze; ger. împoncișấnd verb tranzitivîmponcișa
împoncișà v. a întoarce (în direcțiunea opusă): un turc împoncișă sulița asupra lui BĂLC. verb tranzitivîmponcișà
ÎMPONCIȘÁ, împoncișez, vb. I. (Înv.) 1. Refl. recipr. A veni în conflict cu cineva sau cu ceva, a fi în dezacord; a se contrazice. 2. Tranz. A înfige un obiect ascuțit; a împlânta. – În + ponciș. verb tranzitivîmponcișa
împoncișéz v. tr. (d. ponciș). Întorc contra: a împoncișa ochiĭ, sulița asupra cuĭva. V. refl. Mă opun (Vechĭ). Mă uĭt ponciș: a te împoncișa la cineva. – Vechĭ și ponc-. verb tranzitivîmponcișez
împoncișare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | împoncișare | împoncișarea |
plural | împoncișări | împoncișările | |
genitiv-dativ | singular | împoncișări | împoncișării |
plural | împoncișări | împoncișărilor |