zob definitie

zob (-buri), s. n. – 1. Grăunte. – 2. Așchie, ciob. Bg., sb. zob „mertic” (Tiktin; Candrea). – Der. zobi, vb. (a zdrobi); zăbic (var. zăbig), s. n. (bucățele de mălai prăjite în unt), în Olt.; zoborînă (var. zoborină), s. f. (paie putrezite; balot). substantiv neutruzob

zob (pop.) s. n. substantiv neutruzob

ZOB, zoburi, s. n. 1. (În expr.) A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți, a (se) face praf. 2. Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Bg., sb. zob. substantiv neutruzob

zob n., pl. inuz. urĭ (sîrb. bg. zob, ovăs [!], de unde și ung. zab, ovăs). Serbia. Grăunțe (orz, ovăs). Munt. A face zob, a sfărăma [!] de tot, a preface în fărîme, în țandurĭ [!], în praf. V. cĭob. substantiv neutruzob

zob n. și adv. fărâmă: a face zob. [Și zop: [origină necunoscută]. substantiv neutruzob

ZOB s. n. (Pop.) 1. Așchii rezultate în urma tăierii arborilor cu toporul, cioburi mărunte rezultate în urma spargerii unui vas de sticlă, de ceramică etc. Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți mici, în fărâme; a (se) face praf. 2. Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Din bg., sb. zob. substantiv neutruzob

a face zob expr. a sfărâma, a distruge. substantiv neutruafacezob