zgî́cin, a -á v. tr. (cp. cu zgîțîĭ). Olt. Zgîlțîĭ, hîțîn, clatin (NPl. Ceaur, 142). verb tranzitiv zgîcin
ZGÂCINÁ, zgâcinez, vb. I. Tranz. (Reg.) A clătina, a zgudui, a scutura. verb tranzitiv zgâcina
| zgâcina | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
| (a) zgâcina | zgâcinare | zgâcinat | zgâcinând | singular | plural | ||
| zgâcinând | zgâcinați | ||||||
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
| singular | I (eu) | zgâcinez | (să) zgâcinez | zgâcinam | zgâcinai | zgâcinasem | |
| a II-a (tu) | zgâcinezi | (să) zgâcinezi | zgâcinai | zgâcinași | zgâcinaseși | ||
| a III-a (el, ea) | zgâcinează | (să) zgâcinai | zgâcina | zgâcină | zgâcinase | ||
| plural | I (noi) | zgâcinăm | (să) zgâcinăm | zgâcinam | zgâcinarăm | zgâcinaserăm | |
| a II-a (voi) | zgâcinați | (să) zgâcinați | zgâcinați | zgâcinarăți | zgâcinaserăți | ||
| a III-a (ei, ele) | zgâcinează | (să) zgâcineze | zgâcinau | zgâcinară | zgâcinaseră | ||