vătămáre s. f., g.-d. art. vătămắrii; pl. vătămắri substantiv femininvătămare
vătămare f. acțiunea de a vătăma și rezultatul ei: 1. leziune; 2. fig. prejudiciu. substantiv femininvătămare
VĂTĂMÁRE, vătămări, s. f. Acțiunea de a (se) vătăma și rezultatul ei. – V. vătăma. substantiv femininvătămare
2) vátăm, a vătămá v. tr. (lat. vĭctĭmo, -áre, a jertfi, d. vĭctĭma, victimă, trecînd pin [!] formele *vétem, *veátem, vătăm, ca vitta, *veată, bată ș. a. – Vatăm, vatămĭ, vatămă; să vatăme și vateme). Rănesc saŭ îmbolnăvesc: alergătura a vătămat calu, frigu a vătămat pomiĭ. Deteriorez, avariez, stric: cĭocnirea a vătămat corabia. Fam. Aduc pagubă: nu vătăma vecinu ! V. lezez și ruinez. verb tranzitivvatăm
vătămá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. vátăm, 2 sg. vátămi, 3 vátămă; conj. prez. 3 să vátăme verb tranzitivvătăma
vătămá (vátăm, -át), vb. – 1. A damblagi, a schilodi. – 2. A strica, a avaria, a cauza pagube. – 3. A distruge, a ruina. – 4. (Refl.) A se îmbolnăvi de hernie, a face hernie. – Mr. vatăm, vătămare „a ucide”, megl. vatăm. Lat. vĭctĭmāre (Cipariu, Gram., 78; Philippide, Principii, 48; Byhan 5; Șeineanu, Semasiol., Meyer, Alb. St., IV, 107; Crețu 363; Koerting 10148; Pascu, I, 182; Graur-Rosetti, BL, III, 72). Sensul de „a ucide” apare în lat. med. (cf. Deuter., XII, 21 și XV, 21, în Codex lugdunensis); cel de a distruge pare să impună faza de „a sacrifica inutil”. Trecerea lui ct › t se explică prin faza pt › t, unde p a fost disimilat de labiala anterioară, cf. pată, boteza. Subzistă, totuși, o dificultate încă neelucidată și anume trecerea lui i › ă, care, deși normală în rom., nu pare posibilă în mr., cf. vĭrĭdia › mr. vearză, rom. varză; aceeași dificultate pare să existe în a băga, v. mai sus. Toate aceste dificultăți la un loc au făcut îndoielnică această etimologie. Densusianu, Rom., XXXIII, 289; Densusianu, GS, VII, 273;Weigand, Jb., II, 221; Pușcariu 1865 o contrazic hotărît. Alte soluții propuse, de la un lat. *vatimāre sau vatināre, obținut prin contaminarea lui vĭctĭmāre cu vates (Candrea, Éléments, 59; Weigand, Jb., II, 221; REW 9171; cf. Tiktin) nu par mai probabile și demonstrează cu destulă elocvență că nu-i ușor de abandonat etimonul vĭctĭmāre. Numai Philippide, II, 740, citează alb. vuai, care nu pare să fie legat de cuvîntul rom. Sensul de „a face hernie” apare în Trans. și Mold. (ALR, I, 125), dar îl cunoaștem și în Munt. Der. vătămare, s. f. (daună, prejudiciu); vătămător, adj. (dăunător, păgubitor, stricător); nevătămător, adj. (inofensiv); vătămătoare, s. f. (plantă, Anthyllis vulneraria); vătămătură, s. f. (daună, prejudiciu, schilodire, paralizie; hernie). verb tranzitivvătăma
vătămà v. 1. a răni; 2. fig. a face rău, a aduce pagubă. [Macedo-rom. vătămà, a ucide = lat. VICTIMARE, a înjunghia]. verb tranzitivvătămà
VĂTĂMÁ, vátăm, vb. I Tranz. 1. A dăuna sănătății, integrității corporale (producând boli, răniri). ♦ Refl. Spec. A se îmbolnăvi de hernie. 2. A cauza pagube, stricăciuni, prejudicii, neajunsuri; a atinge, a leza (moralmente). – Lat. victimare. verb tranzitivvătăma
vătămare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | vătămare | vătămarea |
plural | vătămări | vătămările | |
genitiv-dativ | singular | vătămări | vătămării |
plural | vătămări | vătămărilor |