vârtejuí (a se ~) (rar) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se vârtejuiéște, imperf. 3 sg. se vârtejuiá; conj. prez. 3 să se vârtejuiáscă verbvârtejui
vârtejui | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)vârtejui | vârtejuire | vârtejuit | vârtejuind | singular | plural | ||
vârtejuind | vârtejuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | vârtejuiesc | (să)vârtejuiesc | vârtejuiam | vârtejuii | vârtejuisem | |
a II-a (tu) | vârtejuiești | (să)vârtejuiești | vârtejuiai | vârtejuiși | vârtejuiseși | ||
a III-a (el, ea) | vârtejuiește | (să)vârtejuiai | vârtejuia | vârtejui | vârtejuise | ||
plural | I (noi) | vârtejuim | (să)vârtejuim | vârtejuiam | vârtejuirăm | vârtejuiserăm | |
a II-a (voi) | vârtejuiți | (să)vârtejuiți | vârtejuiați | vârtejuirăți | vârtejuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | vârtejuiesc | (să)vârtejuiască | vârtejuiau | vârtejuiră | vârtejuiseră |