vorbitor definitie

vorbitór¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. vorbitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. vorbitoáre adjectivvorbitor

vorbitór² (cameră) s. n., pl. vorbitoáre adjectivvorbitor

vorbitór, -oáre adj. Care vorbește: papagalu e o pasăre vorbitoare. S. m. și f. Orator: un vorbitor excelent. S. n., pl. -oare. Cameră destinată vorbiriĭ (conversațiuniĭ) părinților cu eleviĭ într´un internat. adjectivvorbitor

vorbitor a. și m. care vorbește. adjectivvorbitor

VORBITÓR, -OÁRE, vorbitori, -oare, adj., s. m. și f., s. n. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir). adjectivvorbitor

a băga vorbitor expr. (deț.) 1. a sta de vorbă, a pălăvrăgi. 2. a preveni pe cineva de iminența unui pericol. adjectivabăgavorbitor