VIORÉL, -EÁ, viorei, -ele, adj. (Rar) Violet2; vioriu. – Din vioară2 + suf. -el (după fr. violet). adjectivviorel
vioreá/viorícă (vi-o-) s. f., art. vioreáua/vioríca, g.-d. art. viorélei; pl. vioréle, art. viorélele substantiv femininviorea
vioreá și -ícă f., pl. ele (dim. d. vioară 2). O plantă violacee (viola odoráta) cu florĭ violete roșiatice și chear [!] albe mirositoare (numită în Mold. toporaș, în Munt. vest [maĭ ales cînd e cultivată] micșunea, în Olt. tămîĭoară). Floarea acesteĭ plante. substantiv femininviorea
viorea f. pl. floricică de primăvară cu mirosul plăcut și de o coloare amestecată din roș și albastru închis (Viola odorata): viorelele se numesc în Munt. micșunele, în Mold. toporași și în Oltenia tămâioare. substantiv femininviorea
VIORÉA, -ÍCĂ, viorele, s. f. (Bot.) 1. Toporaș. 2. Plantă erbacee din familia liliaceelor, din al cărei bulb cresc două-trei frunze lunguiețe și o tulpină cu flori albastre, roz sau albe (Scilla bifolia). [Pr.: vi-o-] – Vioară2 + suf. -ea, -ică. substantiv femininviorea
viorele | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | viorele | viorelele |
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular | viorele | viorelelor |
plural | — | — |