vesti definitie

véste s. f., g.-d. art. véștii; pl. véști substantiv femininveste

véșcă s. f., g.-d. art. véștii; pl. vești substantiv femininveșcă

véste (vești), s. f. – 1. Știre, noutate, zvon. – 2. Faimă. Sl. vĕstĕ „faimă” (Miklosich, Lexicon, 122; Cihac, II, 455), de la vidĕti, viždą „a vedea”, cf. poveste, vedenie. – Der. vesti, vb. (a anunța); vestit, adj. (faimos, celebru); vestitor, adj. (care anunță, care vestește); prevesti, vb. (a anunța, a prezice), din sl. prĕdŭvĕstiti; prevestitor, adj. (care prezice, profetic); vestnic, s. m. (trimis), înv. substantiv femininveste

véste f., pl. ștĭ (vsl. vĭesti, veste, d. vĭedĭeti, a ști, și vidĭeti, a vedea. V. poveste, vedenie, s-po-vedesc). Știre, informațiune, lucru anunțat: a trimete [!] veste, a sosi veste. Fără (de) veste, de odată [!], pe neașteptate: a sosi fără de veste. A da de veste, a trimete veste, a informa, a semnala: a da de veste cuĭva de cele ce i se uneltesc. A prinde de veste, a afla, a observa: cînd am prins de veste, focu se întinsese mult. A merge vestea, a se răspîndi zvonu, renumele: ajunsese un învățat de-ĭ mersese vestea. Ce maĭ veste-poveste? ce maĭ știĭ, ce maĭ noŭ, ce aĭ de spus ? substantiv femininveste

veste f. 1. știre: veste bună; a da de veste, a informa; a prinde de veste, a afla: fără veste, pe neașteptate; 2. renume: mers-au vestea ’n lume AL. [Slav, VĬESTĬ, anunțător]. substantiv femininveste

VÉSTE, vești, s. f. 1. Fapt, întâmplare, noutate care se aduce sau ajunge la cunoștința cuiva; știre, informație. ◊ Loc. adv. Fără (de) veste = deodată, subit, pe neașteptate. ◊ Expr. A da de veste = a aduce la cunoștință, a înștiința, a vesti. A prinde de veste = a afla ceva (la timp). Ce (mai) veste? = ce (mai) e nou? ce noutăți știi? 2. Zvon; p. ext. faimă, renume. ◊ Expr. A (i) se duce cuiva vestea sau a se duce vestea de ceva = a ajunge foarte cunoscut, vestit, renumit. – Din sl. vestĭ. substantiv femininveste

véșcă, vești, s.f. – 1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor. 2. Cercul de lemn ondulat, din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor, care nu permit să iasă făina afară (ALR 1956: 178): „Îi colbu care se strânje la veșca morii” (Bilțiu 2001: 340). – Din ucr. veska (Felecan 1983). substantiv femininveșcă

véșcă f., pl. ște, ștĭ și șcĭ, și (Trans. și) vécă și veacă, pl. vecĭ (vsl. vĭeko, pleoapă, capac; rus. vĭeko, coșuleț, pleoapă, dim. vĭečko, coșuleț, de unde și ung. véska, oboroc). Văcălie. Tiparu în care se pune cașu. A fi trecut și pin [!] cĭur, și pin veșcă (și pin sită, și pin cĭur saŭ și pin cĭur, și pin dîrmon), a fi trecut pin toate relele, a avea experiența vițiilor. substantiv femininveșcă

veșcă f. 1. tipar în care se strânge cașul; 2. Mold. văcălie: a fi purtat și în ciur și în veșcă, a trece prin ciur și prin dârmon, a fi deprins cu toate necazurile. [Cf. ung. VÉSKA, baniță, cutie]. substantiv femininveșcă

VÉȘCĂ, vești, s. f. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor, cercul din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor etc.; p. ext. obiect făcut din această coajă (mai ales sită). – Din ucr. večka. substantiv femininveșcă

a-i merge buhul / vestea (ca de popă tuns) expr. a fi foarte cunoscut (în special prin acțiuni negative). substantiv femininaimergebuhul