venin definitie

venín (-nuri), s. n. – Substanță toxică, otravă. – Mr., megl. virin „pedeapsă, chin”, istr. verir. Lat. vĕnēnum (Pușcariu 1872; REW 9195), cf. it. veleno, v. fr. velin, cat. veri, sp. veneno, beleño, alb. vërer (Philippide, II, 657). – Der. (în)venina, vb. (a se otrăvi, a se intoxica; a infecta); veninat, adj. (otrăvitor); veninariță, s. f. (avrămeasă, Gratiola officinalis); veninos, adj. (toxic; ticălos). substantiv neutruvenin

venín s. n., (substanțe) pl. venínuri substantiv neutruvenin

venín și (Maram.) verín n., pl. urĭ (lat. vĕnênum, it. veléno, vechĭ venéno; pv. vene, veri, fr. venin, cat. veri, sp. veneno, vechĭ venino). Otravă: veninu șerpilor. Fig. Ură, răutate: veninu calomniiĭ. Fĭere, amăreală din stomah [!]: a vărsa venin. Fig. Mare supărare, necaz: îșĭ făcea venin de moarte, îșĭ versa veninu pe alțiĭ. V. virus. substantiv neutruvenin

venin n. 1. fiere: varsă venin; 2. otravă conținută în corpul unor animale: venin de viperă; 3. principiu contagios al unor boale: veninul turbării; 4. fig. răutate ascunsă: veninul calomniei. [Lat. VENENUM]. substantiv neutruvenin

VENÍN, (1) veninuri, s. n. 1. Substanță toxică secretată de glandele unor1 animale (șerpi, insecte sau arahnide) și de unele plante ca mijloc de atac sau de apărare, ori preparată de om (din plante otrăvitoare). ♦ Fig. Răutate; dușmănie. 2. (Anat.; pop.) Fiere; fig. supărare, mâhnire, necaz; furie. ◊ Expr. A face venin = a se supăra foarte tare, a-și face sânge rău. A pune (cuiva) venin la inimă = a face ca cineva să se supere foarte tare. A-și vărsa veninul = a-și manifesta supărarea, mânia, furia față de cineva. – Lat. venenum. substantiv neutruvenin

a-și vărsa fierea / veninul expr. a vorbi cu ură. substantiv neutruașivărsafierea