vargă definitie

várgă¹ (nuia) s. f., g.-d. art. vérgii; pl. vergi substantiv femininvargă

várgă² (dungă) (pop.) s. f., g.-d. art. vắrgii; pl. vắrgi substantiv femininvargă

VÁRGĂ, (I) vergi, (II) vărgi, s. f. I. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. ◊ Expr. (Adesea adverbial) A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare, din tot corpul (de frică sau de frig). (A fi) varga lui Dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. ♦ (La pl.) Mănunchi de bețe tăiate egal, cu care se aplicau în trecut pedepse corporale. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu varga (I 1); urma lăsată pe corp de o astfel de lovitură. ♦ Băț de undiță. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava puștii. ♦ Baghetă. ♦ Vergea subțire de metal. 2. Compus: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpina și ramurile țepoase, cu flori liliachi, dispuse în capitule (Dipsacus silvester); b) scăiuș; vargă-de-aur = splinuță (Solidago virgaurea). II. (Pop.) Dungă (în special la o țesătură). – Lat. virga. substantiv femininvargă

vergĭ, pl. d. vargă. substantiv femininvergĭ

várgă f., pl. vergĭ (lat. vĭrga, it. pv. cat. sp. pg. verga, fr. verge; D. mrom. veargă vine ngr. vérga, vargă. V. vergea, vîrghe, virgulă). Ramură supțire și lungă curățată de alte vărguțe laterale saŭ de frunze, nuĭelușă: l-a bătut cu varga. Lovitură de vargă: ĭ-a tras o vargă. Fig. Varga (saŭ bicĭu) luĭ Dumnezeŭ, om foarte aspru. A-ĭ duce cuĭva vergile, a-țĭ fi frică să nu i se întîmple ceva răŭ. Vergea de metal: o vargă de fer [!] (V. arbiŭ, dreavă, huludeț, piston). Dungă, linie colorată pe păru animalelor orĭ pe stofe. Varga cĭobanuluĭ, o mare plantă erbacee dipsacee ghimpoasă (dipsacus silvestris). substantiv femininvargă

vargă f. 1. ramură subțire, lungă și mlădioasă: tremura ca varga; 2. prin analogie: vergi de fier; fig. varga lui D-zeu; 3. nuiele de bătut (mai ales pe soldați); 4. linie colorată mai îngustă sau mai lată: materie cu vergi; 5. varga ciobanului, plantă spinoasă, crește pe lângă drumuri și în locuri inculte (Dipsacus silvestris). [Macedo-rom. veargă = lat. VIRGA]. substantiv femininvargă

várgă (vărgi), s. f. – 1. Nuia, vergea, băț, baghetă. – 2. Fîșie, dungă, nervură. – Mr., megl. veargă, istr. verge. Lat. vĭrga (Pușcariu 1858; Philippide, II, 661; REW 9361), cf. it., prov., cat., sp., port. verga, logud. birga, gal. berga. Este dubletul lui vergă, s. f. (bară care susține vela), din it. verga. – Der. vărga, vb. (a face dungi, a stria); vărgat (mr., megl. virgat), adj. (dungat, striat), care ar putea să provină și din lat. vĭrgātus (Pușcariu 1859; REW 9362); vărgui (var. vărgălui), vb. (a fereca, a întări cu bare); vergea (mr., megl. virdzeauă), s. f. (nuia, băț; baghetă; bară de fier), dim. de la vargă, sau direct. din lat. *vĭrgĕlla (Pușcariu 1876; Iordan, Dift., 59; REW 9363), cf. v. it. vergella, fr. vergelle; vergel, s. n. (un anumit obicei folcloric de Crăciun sau de Anul Nou, în care se încearcă să se ghicească viitorul cu ajutorul unor bețișoare), în Mold. și Trans. (după ipoteza improbabilă a lui Lacea, Dacor., IV, 785, din mag. veszkedni); vergela, vb. (a ghici viitorul); vergelat, s.,n. (obicei folcloric); vergelator, s. m. (persoană care intervine în obiceiul folcloric menționat). – Din rom. provine ngr. βεργίτσα. substantiv femininvargă

várga-ciobánului (plantă) s. f. art., g.-d. art. vérgii-ciobánului substantiv femininvarga-ciobanului