ursít, -ă, adj., s.f. – Hărăzit, sortit, ales, predestinat; viitor soț. În jocuri de ursit ale fetelor de măritat: „Cum e parul, așa va fi și ursitul” (Calendar 1980: 121). – Din ursi. adjectivursit
ursít, -ă adj. (d. ursesc). Destinat, predestinat: el era ursit s´ajungă împărat, îĭ era ursit s´ajungă împărat. S. m. și f. Logodnic orĭ soț predestinat: acela era ursitu eĭ. adjectivursit
ursit a. (pre)destinat: era ursit s’ajungă mare. ║ m. logodnic: ursiți cu ochi de foc AL. adjectivursit
URSÍT, -Ă, ursiți, -te, adj., s. f. (în superstiții) 1. Adj. Hotărât de soartă; menit, predestinat. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind menită să devină soț (sau soție) cuiva; ursitor (1). 2. S. f. Destin, soartă; fatalitate. 3. S. f. Ursitoare, v. ursitor (2). – V. ursi. adjectivursit
ursì v. a rosti ursita. [Gr. bizantin ORÍZO (aorist ORISA), a hotărî (soarta), a decide (cf. bulg. uresița, ursitoare)]. verb tranzitivursì
ursí (-sésc, -ít), vb. – 1. A predestina, a determina soarta sau o anume stare superioară în viitorul unei persoane. – 2. A meni, a ordona, a semnala. – Var. ursa și der. Mr. ursescu, ursire. Ngr. ỏρίζω, viitor ỏρίσω „a determina” (Pascu, II, 98; Tiktin; Candrea), cf. bg. orisvam. După părerea greșită a lui Cihac, II, 203, cuvînt identic cu a urzi cf. împotrivă Pușcariu 1839. – Der. ursit, adj. (predestinat; s. n., predestinație, destin; s. m., tînăr predestinat să fie bărbatul unei femei, viitor logodnic); ursită, s. f. (destin, soartă; viitoare logodnică); ursitor, s. m. (prezicător, ghicitor); ursitoare, s. f. (soartă, personificare antropomorfică a predestinării; prezicătoare, ghicitoare; femeie care conduce jocurile de ajun), cuvînt de uz general (ALR, I, 241); preursi, vb. (a predestina), cuvînt creat după fr. prédestiner. verb tranzitivursi
ursí, ursesc, vb. intranz. – 1. A sorti, a hărăzi, a predestina (destinul cuiva). 2. A face vrăji, cf. exa face pă ursit, cu sensul de vrajă, făcătură, prin care cineva este determinat să întemeieze o căsătorie pe cale magică: „Când îi făce pă ursât, luă nouă stropi de apă, cu gura, di pă roata morii și nouă pietri de la vadurile carălor. Apoi lua nouă ulcele și pune în ele apă și pietrile și le pune înaintea focului, cum erau cuptoarele demult. Și pă fată o la pă cap pân scară și îl vide pă ursât” (Bilțiu). – Din ngr. oríso, viit. lui orízo (Pascu, Tiktin, Candrea). verb tranzitivursi
ursí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ursésc, imperf. 3 sg. urseá; conj. prez. 3 să urseáscă verb tranzitivursi
URSÍ, ursesc, vb. IV. Tranz. (în superstiții) A hotărî dinainte soarta unei ființe sau a unui lucru; a meni, a predestina. ♦ A face cuiva farmece, vrăji. – Din ngr. oríso (viit. lui orízo). verb tranzitivursi
ursésc v. tr. (ngr. orízo, aor. órisa, limitez, determin, fixez, hotărăsc, de unde și bg. orisvam și urisvam. V. orizont). Hotărăsc soarta unuĭ copil la naștere: ursitorile ĭ-aŭ ursit o vĭață fericită. – Vechĭ și azĭ în Olt. și Oaș ursez: așa aŭ fost ursate dobitoacele (NPl. Ceaur, 9). verb tranzitivursesc
ursit adjectiv | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | ursit | ursitul | ursită | ursita |
plural | ursiți | ursiții | ursite | ursitele | |
genitiv-dativ | singular | ursit | ursitului | ursite | ursitei |
plural | ursiți | ursiților | ursite | ursitelor |