ursi definitie

credit rapid online ifn

urs (-și), s. m.1. Mamifer omnivor masiv cu botul ascuțit și coada scurtă (Ursus arctos). – 2. (Mold.) Boț de mămăligă cu brînză la mijloc. – 3. Strung, șurub. – 4. Stîlpul prispei. – 5. Un anumit joc în timpul priveghiurilor. – 6. Persoană ursuză, neprietenoasă. – Mr. ursu, megl., istr. urs. Lat. ŭrsus (Pușcariu 1836; REW 9089), cf. it. orso (logud. ursu), prov. ors, fr. ours, cat. os, sp. oso.Der. ursoaică, s. f. (femela ursului; coșul sobei; unul din cei patru stîlpi susținători ai morii; Arg., femeie ușoară); ursei (var. ursuleț), s. m. (pui de urs); ursar, s. m. (țigan care dresează urși făcîndu-i să joace); ursărească, s. f. (dans popular); ursărește, adv. (ca ursarii); ursărime, s. f. (cartier de țigani); ursăriță, s. f. (nevastă de ursar); ursesc, adj. (de urs, se zice despre unele varietăți de fructe); ursiu, adj. (brun); ursoi, adj. (brun; s. n., stîlpul morii); – Din rom. provine ngr. οὔρσα „femeie ușoară” (Meyer, Neugr. St., II, 77). Der. neol. (din fr.) ursă, s. f. (ursoaică); ursulină, s. f. (călugăriță catolică dintr-un anumit ordin). substantiv masculinurs

urs, urși s. m. (deț.) analfabet. substantiv masculinurs

credit rapid online ifn

urs s. m., pl. urși substantiv masculinurs

urs, urși, s.m. – 1. Mamifer (Ursus arctos) care face parte din fauna specifică Maramureșului; 2. Mască zoomorfă. În vechime, pe parcusul sărbătorile de primăvară, în Maramureș se suțineau mini-spectacole cu caracter ritualic, în cadrul cărora se utilizau măști zoomorfe, personajele întruchipând cerbi, urși sau alte animale. L. Berdan (2002), într-o reconstituire a acestui obicei străvechi, apreciază: „În cultul lui Zamolxis au fost preluate credințe și superstiții anterioare despre cultul ursului. Acest cult implica și purtare unor măști-costume, care asigurau pe lângă secretul inițierii depline, și pe acela al ascezei celor inițiați” (89-93). 3. Tălpile caselor, din trunchiuri masive de stejar (Pănoiu 1977: 28); 4. Porțiunile de 20-30 cm de la baza stâlpilor porților de lemn din Maramureș; de obicei se ornamentează (Nistor 1977: 22). 5. (gastr.) Cocoloși de mămăligă ce au în interior brânză, făcuți și mâncați în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleșă cu brânză” (Faiciuc 1998: 183). 6. Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor pe uluc (Gh. Pop 1971: 88). 7. Cele patru lemne scobite care strâng și țin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă (Felecan 1983). 8. Cei patru sau șase stâlpi pe care stă podul morii; babe (Felecan 1983). Ursu, supranume în Repedea-Borșa (neamul Ursenilor). Ursoi, top. în Săcel, „teren acoperit cu iarba denumită Părul Ursului (Grad 2000). Ursuc, unsoarea de pe lâna oilor (Morariu 1937: 124). – Lat. ursus. substantiv masculinurs

urs m. (lat. ŭrsus, it. orso, sard. ursu, pv. ors, fr. ours, cat. ors, os, sp. oso). Un animal canin plantigrad sălbatic cu păru cafeniŭ, maĭ mare și maĭ greoĭ de cît [!] lupu. (Deși e carnivor, mănîncă cu plăcere poame și mĭere. Urșiĭ de la polĭ îs albĭ. Țiganiĭ de la noĭ îi învață să joace și umblă cu ei pin [!] oraș ca să cîștige parale. În poveștĭ e poreclit moș Martin). Fig. Om greoĭ și ursuz. Bulz, cocoloș de mămăligă umplut cu brînză de burduf. – A se aduna (a privi) lumea ca la urs, a se aduna (a privi) în mare număr. Joacă ursu pin [!] vecinĭ (și decĭ va veni și pe la noĭ), un pericul [!] se arată nu departe (o moarte, un războĭ) și ne amenință și pe noĭ. Cîrna nas și ursu coadă, V. cîrn. substantiv masculinurs

urs m. 1. mare cuadruped carnivor, foarte păros, talpa goală și coada foarte scurtă, labe late și prevăzute cu ghiare încovoiate, se agață pe arbori; merge pe două picioare și, domesticit, învață a juca; cel mai mare e ursul alb din ghețurile mărilor polare; 2. fig. om puțin sociabil; 3. boț de mămăligă îmbrânzită; 4. sensuri tehnice: a) unealtă de fierar; b) pl. taracii ce sprijină coastele prispei caselor țărănești. [Lat. URSUS; sensul 3 face aluziune la laba fiarei (cf. gâscă), iar 4 la ghiarele sale]. substantiv masculinurs

URS, urși, s. m. 1. Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu botul ascuțit și cu coada scurtă (Ursus arctos). ♦ Expr. A vinde pielea ursului din pădure = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că-1 poți obține. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. A se aduna ca la urs = a se aduna în număr foarte mare. ♦ Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil. ◊ Compus: Urs-alb (sau -polar) = specie de urs cu blana albă, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 2. (Reg.) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc. 3. (Reg.) Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. ♦ Fiecare dintre stâlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești. – Lat. ursus. substantiv masculinurs

acant m. 1. plantă spinoasă, numită obișnuit pălămidă sau brânca ursului, însemnată prin frumusețea frunzelor sale; 2. Arh. podoabă care imitează frunzele acelei plante. substantiv masculinacant

!urs-álb (specie de urși) s. m., pl. urși-álbi substantiv masculinurs-alb

pui de urs expr. (deț.) deținut condamnat pentru fapte deosebit de grave. substantiv masculinpuideurs

!urs-polár (specie de urși) s. m., pl. urși-polári substantiv masculinurs-polar

plimbă ursu’! expr. fugi de-aici!, pleacă! substantiv masculinplimbăursu

fugi cu ursul, că sperii copiii! expr. pleacă! substantiv masculinfugicuursul

picior de urs expr. (deț.) deținut condamnat pentru fapte deosebit de grave. substantiv masculinpiciordeurs

!urs-de-máre (pește) s. m., pl. urși-de-máre substantiv masculinurs-de-mare

bárba-úrsului (plantă) s. f. art., g.-d. art. bắrbii-úrsului substantiv masculinbarbaursului

!lába-úrsului (plantă) s. f. art, g.-d. art. lábei-úrsului substantiv masculinlaba-ursului

brấnca-úrsului (plantă) s. f. art., g.-d. art. brấncii-úrsului substantiv masculinbrâncaursului

*miérea-úrsului (plantă) s. f. art., g.-d. art. miérii-úrsului substantiv masculinmierea-ursului

a se aduna ca la urs expr. a se aduna în număr foarte mare substantiv masculinaseadunacalaurs

ciuboțíca-úrsului (plantă) s. f. art., g.-d. art. ciuboțélei-úrsului substantiv masculinciuboțicaursului

!strúgurii-úrsului (plantă) s. m. art. substantiv masculinstrugurii-ursului

!lába-úrsului-róșie (plantă) (-și-e) s. f. art., g.-d. art. lábei-úrsului-róșie substantiv masculinlaba-ursului-roșie

a vinde peștele din baltă / pielea ursului din pădure expr. 1. a promite un lucru pe care nu-l ai. 2. a face planuri în legătură cu un lucru care încă nu-ți aparține. substantiv masculinavindepeșteledinbaltă

a trage nădejde ca ursul de coadă expr. a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. substantiv masculinatragenădejdecaursuldecoadă

ursí (-sésc, -ít), vb.1. A predestina, a determina soarta sau o anume stare superioară în viitorul unei persoane. – 2. A meni, a ordona, a semnala. – Var. ursa și der. Mr. ursescu, ursire. Ngr. ỏρίζω, viitor ỏρίσω „a determina” (Pascu, II, 98; Tiktin; Candrea), cf. bg. orisvam. După părerea greșită a lui Cihac, II, 203, cuvînt identic cu a urzi cf. împotrivă Pușcariu 1839. – Der. ursit, adj. (predestinat; s. n., predestinație, destin; s. m., tînăr predestinat să fie bărbatul unei femei, viitor logodnic); ursită, s. f. (destin, soartă; viitoare logodnică); ursitor, s. m. (prezicător, ghicitor); ursitoare, s. f. (soartă, personificare antropomorfică a predestinării; prezicătoare, ghicitoare; femeie care conduce jocurile de ajun), cuvînt de uz general (ALR, I, 241); preursi, vb. (a predestina), cuvînt creat după fr. prédestiner. verb tranzitivursi

ursì v. a rosti ursita. [Gr. bizantin ORÍZO (aorist ORISA), a hotărî (soarta), a decide (cf. bulg. uresița, ursitoare)]. verb tranzitivursì

ursí, ursesc, vb. intranz. – 1. A sorti, a hărăzi, a predestina (destinul cuiva). 2. A face vrăji, cf. exa face pă ursit, cu sensul de vrajă, făcătură, prin care cineva este determinat să întemeieze o căsătorie pe cale magică: „Când îi făce pă ursât, luă nouă stropi de apă, cu gura, di pă roata morii și nouă pietri de la vadurile carălor. Apoi lua nouă ulcele și pune în ele apă și pietrile și le pune înaintea focului, cum erau cuptoarele demult. Și pă fată o la pă cap pân scară și îl vide pă ursât” (Bilțiu). – Din ngr. oríso, viit. lui orízo (Pascu, Tiktin, Candrea). verb tranzitivursi

ursí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ursésc, imperf. 3 sg. urseá; conj. prez. 3 să urseáscă verb tranzitivursi

URSÍ, ursesc, vb. IV. Tranz. (în superstiții) A hotărî dinainte soarta unei ființe sau a unui lucru; a meni, a predestina. ♦ A face cuiva farmece, vrăji. – Din ngr. oríso (viit. lui orízo). verb tranzitivursi

ursésc v. tr. (ngr. orízo, aor. órisa, limitez, determin, fixez, hotărăsc, de unde și bg. orisvam și urisvam. V. orizont). Hotărăsc soarta unuĭ copil la naștere: ursitorile ĭ-aŭ ursit o vĭață fericită. – Vechĭ și azĭ în Olt. și Oaș ursez: așa aŭ fost ursate dobitoacele (NPl. Ceaur, 9). verb tranzitivursesc

Sinonime,conjugări si rime ale cuvantuluiursi

ursi  verb tranzitiv infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)ursi ursire ursit ursind singular plural
ursind ursiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) ursesc (să)ursesc urseam ursii ursisem
a II-a (tu) ursești (să)ursești urseai ursiși ursiseși
a III-a (el, ea) ursește (să)urseai ursea ursi ursise
plural I (noi) ursim (să)ursim urseam ursirăm ursiserăm
a II-a (voi) ursiți (să)ursiți urseați ursirăți ursiserăți
a III-a (ei, ele) ursesc (să)ursească urseau ursi ursiseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z