uri definitie
- Vezi aici mai multe rimeuri
- Vezi aici mai multe cuvinte care incep cuur
- Vezi aici mai multe cuvinte care incep cuuri
- Vezi aici mai multe cuvinte care se termina curi
- Vezi aici mai multe cuvinte care se termina cuuri
-ÚRĂ1 suf. „sare a unui hidracid”. (< fr. -ure) substantiv femininură
-ÚRĂ2 elem. uro2-. substantiv femininură
úră s. f., g.-d. art. úrii; pl. uri substantiv femininură
úră f., pl. ĭ (d. a urî). Acțiunea de a urî, antipatie: a avea ură pe cineva. substantiv femininură
ură f. acțiunea de a urî, pasiune ce inspiră ură. [Tras din urî]. substantiv femininură
ÚRĂ1, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic de ostilitate, atitudine dușmănoasă față de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv). substantiv femininură
ÚRĂ2, uri, s. f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roșii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopea). – Et. nec. Cf. ură1. substantiv femininură
urắsc, a -î́ și (vechĭ) urésc, a -í v. tr. (lat. horresco, -éscere, mă zbîrlesc, mă înfior; horridus, zbîrlit. V. oribil, urdoare. Cp. cu sturăsc). Nu ĭubesc, îmĭ displace, mĭ-e antipatic: a-ĭ uri pe mincinoșĭ, a urî mincĭuna. A ți se urî, a te plictisi: era așa de fericit, în cît [!] i se urîse cu binele. V. ghimpos. temporarurăsc
urésc, a -í, V. urăsc. temporaruresc
ur'î (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urắsc, imperf. 3 sg. urá, perf. s. 1 sg. urấi, 1 pl. urấrăm, m.m.c.p. 3 sg. urấse, 3 pl. urấseră; conj. prez. 3 să uráscă; ger. urấnd; part. urất verb tranzitivurî
urî (-rắsc, -ît), vb. – 1. A dușmăni, a antipatiza puternic. – 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. Lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Pușcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s. f. (dușmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arțăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s. f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoșenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăște); urîți, vb. (a sluți); urîțenie, s. f. (hidoșenie). Din rom. provine rut. urytnyi „urît” (Candrea, Elemente, 409). verb tranzitivurî
urî v. 1. a voi cuiva răul: a urî pe dușmanii săi; 2. a avea antipatie pentru a urî minciuna; 3. a simți urîtul, a se plictisi: i se urăște singur. [Lat. HORRESCERE]. verb tranzitivurî
URÎ́, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A purta cuiva un sentiment de dușmănie, a manifesta aversiune față de cineva sau de ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva, ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere). verb tranzitivurî
urắsc, a -î́ și (vechĭ) urésc, a -í v. tr. (lat. horresco, -éscere, mă zbîrlesc, mă înfior; horridus, zbîrlit. V. oribil, urdoare. Cp. cu sturăsc). Nu ĭubesc, îmĭ displace, mĭ-e antipatic: a-ĭ uri pe mincinoșĭ, a urî mincĭuna. A ți se urî, a te plictisi: era așa de fericit, în cît [!] i se urîse cu binele. V. ghimpos. verb tranzitivurăsc
a i se urî cu binele expr. a acționa în dezacord cu interesele personale. verb tranzitivaiseurîcubinele