urdináre (înv., reg.) s. f., g.-d. art. urdinắrii; pl. urdinắri substantiv femininurdinare
URDINÁRE, urdinări, s. f. (înv. și reg.) Acțiunea de a urdina și rezultatul ei. – V. urdina. substantiv femininurdinare
*gastro-enterítă f., pl. e. Med. Gastrită și enterită (pop. urdinare). substantiv feminingastroenterită
úrdin, a -á v. intr. (lat. órdino, -áre, „a pune´n ordine, în rînd”, de unde înț. de „a merge´n ordine, a curge”). Vechĭ. Mă duc și vin mereŭ, trepăd, mă vîntur: Multă nevoĭe de Turcĭ ce urdinaŭ în sus și în jos (Let. 3, 77). Nae urdina regulat aci fiind-că nu-l stingherea nimenĭ (Ĭov. 36). Mă duc mereu la latrină, am treapăd, am diareĭe. verburdin
urdiná (urdin, urdinát), vb. – 1. (Înv.) A merge des undeva, a face un drum de repetate ori. – 2. A avea diaree. – Mr. urdin(are) „a porunci, a comanda”, megl. ordin(ari) „a ordona”. Lat. ordĭnāre (Pușcariu 1826; REW 6090). Legătura cu sl. lijati „a topi” (Cihac, II, 440) nu este posibilă. – Der. urdinare, s. f. (diaree); urdiniș, s. n. (deschizătură, gură de stup). În Mold. verburdina
urdiná (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 urdínă verburdina
urdinà v. a avea urdinare. [Vechiu-rom. urdina, a umbla des (sens păstrat încă de urdiniș) = lat. ORDINARE, a pune în ordine]. verburdinà
URDINÁ, urdín, vb. I. Intranz. (înv. și reg.) 1. A merge des la cineva sau undeva; a face același drum de repetate ori. 2. A avea diaree. [Prez. ind. și: urdinez] – Lat. ordinare. verburdina
urdinare substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | urdinare | urdinarea |
plural | urdinări | urdinările | |
genitiv-dativ | singular | urdinări | urdinării |
plural | urdinări | urdinărilor |