ura! int. V. hura ! invariabil ura
úra interj. – Exclamație de entuziasm, de aprobare, de îndemn. Fr. hourra. – Der. urale, s. f. pl. (ovații). invariabil ura
ÚRA1 I. interj. exclamație care exprimă aprobare, entuziasm. II. s. n. (pl.) strigăt entuziast de aprobare, de adeziune; aclamație. (< rus. ura, fr. hourra) invariabil ura
úra, strigăt de triunf [!] orĭ de omagiŭ adresat de mulțime unuĭ om distins (suveran, om politic, orator ș. a.). Strigătu infanteriiĭ și al cavaleriiĭ cînd năvălește (șarjează). – Vine d. rus. urá, strigăt de șarjă, de unde și fr. houra, strigăt de șarjă, ĭar hourra, strigăt în onoarea cuĭva, vine d. engl. hurrah, germ. hurra, luat tot de la Rușĭ și confundat dese-orĭ cu hourra. – Fals pl. urále (ca cum ar fi sing. ura), „strigăte de ura”, la cărturarĭ, nu la popor. Se zice a fost primit cu „ura” (nu cu urale), ca și cu „huĭdeo”, (nu cu huĭdeourĭ). invariabil ura
ÚRA1 interj. Exclamație care exprimă însuflețire, entuziasm, aprobare, îndemn etc. – Din rus. ura, fr. hourra. invariabil ura
*húra (barb. d. fr. hourrah, d. engl. hurrah) interj. de bucurie. Fals îld. ura! invariabil hura
ura și la gară! expr. la revedere! invariabil urașilagară
-ÚRĂ1 suf. „sare a unui hidracid”. (< fr. -ure) substantiv feminin ură
-ÚRĂ2 elem. uro2-. substantiv feminin ură
úră s. f., g.-d. art. úrii; pl. uri substantiv feminin ură
úră f., pl. ĭ (d. a urî). Acțiunea de a urî, antipatie: a avea ură pe cineva. substantiv feminin ură
ură f. acțiunea de a urî, pasiune ce inspiră ură. [Tras din urî]. substantiv feminin ură
ÚRĂ1, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic de ostilitate, atitudine dușmănoasă față de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv). substantiv feminin ură
ÚRĂ2, uri, s. f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roșii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopea). – Et. nec. Cf. ură1. substantiv feminin ură
ur, a urá, V. urez. verb tranzitiv ur
urá (-réz, át), vb. – 1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoționa, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. – 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. – 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. – Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Șeineanu, Semasiol., 86; Pușcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp., port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der. urăciune, s. f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. orație; urat, s. n. (felicitare); urător, s. m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s. f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s. f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobește căciulița tinerilor morți) în Munt. verb tranzitiv ura
úra1 interj. verb tranzitiv ura
urá2 (a ~) vb., ind. prez. 3 ureáză verb tranzitiv ura
URÁ2 vb. tr. a exprima o dorință de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat. orare) verb tranzitiv ura
URÁ2, urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit, a felicita; a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul, cu sorcova etc. – Lat. orare. verb tranzitiv ura
ur'î (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urắsc, imperf. 3 sg. urá, perf. s. 1 sg. urấi, 1 pl. urấrăm, m.m.c.p. 3 sg. urấse, 3 pl. urấseră; conj. prez. 3 să uráscă; ger. urấnd; part. urất verb tranzitiv urî
urî (-rắsc, -ît), vb. – 1. A dușmăni, a antipatiza puternic. – 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. Lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Pușcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s. f. (dușmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arțăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s. f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoșenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăște); urîți, vb. (a sluți); urîțenie, s. f. (hidoșenie). Din rom. provine rut. urytnyi „urît” (Candrea, Elemente, 409). verb tranzitiv urî
urî v. 1. a voi cuiva răul: a urî pe dușmanii săi; 2. a avea antipatie pentru a urî minciuna; 3. a simți urîtul, a se plictisi: i se urăște singur. [Lat. HORRESCERE]. verb tranzitiv urî
URÎ́, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A purta cuiva un sentiment de dușmănie, a manifesta aversiune față de cineva sau de ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva, ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere). verb tranzitiv urî
uréz și (rar) ur, a urá v. tr. (lat. âuguro, -áre, a ura, a prezice după auguriĭ, de unde s´a făcut *agurare, *aurare, urare, cam ca ascultare d. auscultare, ĭar g între vocale a căzut ca și în ĭeŭ, curea, graur, d. ego, corrigia, graculus și ca și în fr. bonheur, d. bonum augurium. În zadar îl derivă uniĭ d. orare, a ruga !). Doresc cuĭva noroc: îțĭ urez biruință ! Recit umblînd cu buhaĭu pe la case: unu ură, patru fură, doĭ cotroboĭesc [!] pin [!] șură! verb tranzitiv urez
urắsc, a -î́ și (vechĭ) urésc, a -í v. tr. (lat. horresco, -éscere, mă zbîrlesc, mă înfior; horridus, zbîrlit. V. oribil, urdoare. Cp. cu sturăsc). Nu ĭubesc, îmĭ displace, mĭ-e antipatic: a-ĭ uri pe mincinoșĭ, a urî mincĭuna. A ți se urî, a te plictisi: era așa de fericit, în cît [!] i se urîse cu binele. V. ghimpos. verb tranzitiv urăsc
a i se urî cu binele expr. a acționa în dezacord cu interesele personale. verb tranzitiv aiseurîcubinele
| ura invariabil | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
| (a) ura | urare | urat | urând | singular | plural | ||
| urând | urați | ||||||
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
| singular | I (eu) | urez | (să) urez | uram | urai | urasem | |
| a II-a (tu) | urezi | (să) urezi | urai | urași | uraseși | ||
| a III-a (el, ea) | urează | (să) urai | ura | ură | urase | ||
| plural | I (noi) | urăm | (să) urăm | uram | urarăm | uraserăm | |
| a II-a (voi) | urați | (să) urați | urați | urarăți | uraserăți | ||
| a III-a (ei, ele) | urează | (să) ureze | urau | urară | uraseră | ||