unzár, V. hînsar. temporarunzar
hînsár m. (d. hînsă orĭ, după Acad., d. vsl. honsarĭ, care e o var. d. husarĭ, hurĭsarĭ, kurĭsarĭ și kursarĭ, tîlhar, d. mgr. kursáris, mlat. cursarius, de unde și it. corsaro, corsar. D. mgr. maĭ vine și alb. kusár, sîrb. gŭsar, tîlhar. V. corsar și husar). Vechĭ. Hoț, tîlhar, soldat din călărimea ușoară, care nu avea leafă, ci făcea parte din oastea în dobîndă, care se ținea de jaf (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. 1, 70): blăstămat [!] era boĭerul de pe atunce [!] ce avea supt [!] ascultarea lor breasla, cumu-ĭ la vel-logofăt curteniĭ, la vel-vornic hînsariĭ, la hatman călărașiĭ (Let. 2, 23). – Și unzar (Păsc. 384). – În sec. 15 se constată existența hînsarilor în Țara Românească: pe la 1431-33, Vlad Dracul impută Brașovenilor că adăpostesc pe toțĭ „hoțiĭ și tîlhariĭ”, ĭar cuvîntu „tîlhar” e tradus pin [!] slavonescu honsarĭ. În sec. 16 se iviră în Moldova, unde împreună cu oameniĭ pîrcălabuluĭ, îĭ vedem luptînd contra Cazacilor. Cantemir se înșeală considerîndu-ĭ tot una cu husariĭ (cuv. care, de alt-fel, are aceĭașĭ orig.) și zice că eraŭ împărțițĭ în hînsarĭ de țara de sus și hînsarĭ de țara de jos și că făceaŭ serviciĭ vornicilor, dar că nu maĭ eraŭ militarĭ, ci plugarĭ (Acad.). V. achingiŭ. temporarhînsar