uluíre s. f., g.-d. art. uluírii; pl. uluíri substantiv femininuluire
ULUÍRE, uluiri, s. f. Faptul de a ului; uimire, surprindere, uluială. ♦ Buimăceală, năuceală. – V. ului. substantiv femininuluire
uluí (-iésc, -ít), vb. – A uimi, a zăpăci. Origine necunoscută. S-a vrut să se explice prin mag. hulani „a cădea” (Drăganu, Dacor., VI, 303); prin mag. vallani „a investiga” (Gáldi, Dict., 167); sau prin sb. uloviti „a prinde vînatul” (Scriban); dar aceste explicații nu par suficiente. – Der. uluială, s. f. (zăpăceală); uluitor, s. f. (uimitor, care uluiește). verb tranzitivului
uluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiésc, imperf. 3 sg. uluiá; conj. prez. 3 să uluiáscă verb tranzitivului
uluì v. a se zăpăci. [Origină necunoscută]. verb tranzitivuluì
ULUÍ, uluiesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a uimi, a surprinde. ♦ Tranz. și refl. (înv.) A (se) tulbura, a (se) buimăci, a (se) năuci. – Cf. rus. ulovit' „a prinde, a surprinde”. verb tranzitivului
uluĭésc v. tr. (vsl. sîrb. uloviti, a prinde [vînat], d. loviti, a prinde, a vîna; rus. ulovitĭ, a prinde, a surprinde. V. lovesc). Uĭmesc, zăpăcesc, fac să nu maĭ știe ce face: vestea ceĭa l-a uluit. V. refl. Mă zăpăcesc grozav, mă încurc: s´a uluit de frumuseța [!] eĭ. V. uĭmesc. verb tranzitivuluĭesc
uluire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | uluire | uluirea |
plural | uluiri | uluirile | |
genitiv-dativ | singular | uluiri | uluirii |
plural | uluiri | uluirilor |