úib s. m. – În expresia în uib „contra”. Lat. obvĭus (Bogrea, Dacor., I, 259; Candrea). În Olt., cf. mr. nuib(are) „a contrazice”. substantiv neutruuib
UIB, uiburi, s. n. (Reg.) Cuprins, întindere. ◊ Expr. În uibul locului = a) cât vezi cu ochii; b) într-un noroc, pe nimerite. – Lat. obvium. substantiv neutruuib
uĭb și oĭb n. (stricat din orbu ochĭuluĭ, morm. ŭorbu-oclĭu, tîmplă, după bg. slĭepo-oko, tîmplă, lit. „ochĭ orb”). Munt. În uĭbu loculuĭ, orbește, în bobote, la noroc, cum s´a´ntîmpla: încălecă și se nărui în uĭbu loculuĭ (CL. 1910, 317), a lovi în uĭbu loculuĭ. V. áret. substantiv neutruuĭb
uib substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | 'uib | 'uibul |
plural | 'uiburi | 'uiburile | |
genitiv-dativ | singular | 'uib | 'uibului |
plural | 'uiburi | 'uiburilor |