tărtăcuță definitie

tărtăcuță, tărtăcuțe s. f. (glum.) cap substantiv feminintărtăcuță

tărtăcúță și (Btș.) tătărcuță f., pl. e (dim. d. tărtacă, tătarcă). O plantă cucurbitacee agățătoare ornamentală care face niște fructe galbene, gălbuĭ, portocaliĭ și altfel, marĭ cît oŭăle de găină saŭ de gîscă, de forma merelor, perelor și portocalelor și care e originară din Asia tropicală (coccinia [saŭ: cephalandra] indica). Copiiĭ se joacă cu fructele eĭ. – În Munt. și -guță. V. curcubețică. substantiv feminintărtăcuță

tărtăcúță s. f., g.-d. art. tărtăcúței; pl. tărtăcúțe substantiv feminintărtăcuță

tărtăcuță f. planta al cărei fruct e o boabă lunguiață de coloare roșie (Coccina indica). [Și tătărcuță sau cucurbetă tătărească, planta fiind originară din Azia tropicală]. substantiv feminintărtăcuță

TĂRTĂCÚȚĂ, tărtăcuțe, s. f. 1. Plantă târâtoare sau agățătoare din familia cucurbitaceelor, cu flori albe, cu frunze lunguiețe, roșii și cu fructe comestibile (Coccinia indica). ♦ P. restr. Fructul acestei plante. 2. Fig. (Glumeț) Cap. ♦ Ființă mică, bondoacă. – Tătarcă + suf. -uță. substantiv feminintărtăcuță