tărbácă și tî- f., pl. e și ăcĭ (d. tărbăcesc). Acțiunea de a tărbăci, tărbăceală. Masa pe care tăbăcaru răzuĭe peile [!]. Tărbaca cînilor [!], tivic, un barbar obiceĭ țărănesc de a chinui cîniĭ a doŭa zi după lăsatu seculuĭ postuluĭ mare spînzurîndu-ĭ pînă ce amețesc (V. jujăŭ). A da în tărbacă, 1. a da ca să fie tărbăcit, 2. a tărbăci. A lua la tărbacă, a tărbăci (cu bătaĭa saŭ cu ocara). substantiv feminintărbacă
tărbacă f. tăbăceală: tărbaca câinilor, spânzurarea câinilor cu capul în jos și învârtirea lor până ce amețesc (datina tabacilor a doua zi după lăsatul secului); a lua la tărbacă, fam. a snopi în bătăi, a-și bate joc de cineva. [Tras din verbul tăbăcì]. substantiv feminintărbacă
TĂRBÁCĂ s. f. (Fam.; în expr.) A da (sau a lua) în (sau la, prin) tărbacă = a) a bate zdravăn; b) fig. a batjocori, a ocârî; a-și bate joc de cineva, a da în tărbăceală. – Din tărbăci (derivat regresiv). substantiv feminintărbacă
a lua în tărbacă expr. 1. a ironiza, a batjocori 2. a critica, a mustra substantiv femininaluaîntărbacă
tîrbácă, V. tărbacă. temporartîrbacă
tărbácă și tî- f., pl. e și ăcĭ (d. tărbăcesc). Acțiunea de a tărbăci, tărbăceală. Masa pe care tăbăcaru răzuĭe peile [!]. Tărbaca cînilor [!], tivic, un barbar obiceĭ țărănesc de a chinui cîniĭ a doŭa zi după lăsatu seculuĭ postuluĭ mare spînzurîndu-ĭ pînă ce amețesc (V. jujăŭ). A da în tărbacă, 1. a da ca să fie tărbăcit, 2. a tărbăci. A lua la tărbacă, a tărbăci (cu bătaĭa saŭ cu ocara). temporartărbacă
tărbacă | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | tărbacă | tărbaca |
plural | tărbace | tărbacele | |
genitiv-dativ | singular | tărbace | tărbacei |
plural | tărbace | tărbacelor |