tăinuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăinuiésc, imperf. 3 sg. tăinuiá; conj. prez. 3 să tăinuiáscă verb tranzitivtăinui
tăinuì v. 1. a ascunde, a ținea ascuns: beciul putea să tăinuiască o domniță CR.; 2. a convorbi intim. [V. taină]. verb tranzitivtăinuì
TĂINUÍ, tăinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A păstra o taină, a ține secret, a nu lăsa să se știe, să se afle ceva; a ascunde, a acoperi. ♦ Refl. (Rar) A se ascunde. 2. Intranz. (Pop.) A sta de vorbă, a sta la taifas, a discuta (în intimitate). – Taină + suf. -ui. verb tranzitivtăinui
tăĭnuĭésc v. tr. (d. taĭnă). Țin ascuns, țin secret: a tăĭnui un furt. V. intr. Tăĭnesc, staŭ „la taĭnă”, la taĭfas intim, vorbesc în secret: tăĭnuind eĭ așa, s´apropiară de sat (NPl. Ceaur, 91). verb tranzitivtăĭnuĭesc
tăinui | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)tăinui | tăinuire | tăinuit | tăinuind | singular | plural | ||
tăinuind | tăinuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | tăinuiesc | (să)tăinuiesc | tăinuiam | tăinuii | tăinuisem | |
a II-a (tu) | tăinuiești | (să)tăinuiești | tăinuiai | tăinuiși | tăinuiseși | ||
a III-a (el, ea) | tăinuiește | (să)tăinuiai | tăinuia | tăinui | tăinuise | ||
plural | I (noi) | tăinuim | (să)tăinuim | tăinuiam | tăinuirăm | tăinuiserăm | |
a II-a (voi) | tăinuiți | (să)tăinuiți | tăinuiați | tăinuirăți | tăinuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | tăinuiesc | (să)tăinuiască | tăinuiau | tăinuiră | tăinuiseră |