tiul definitie

ți s. n. (A douăzeci și șasea literă a alfabetului chirilic; pl. țiuri) substantiv neutruți

ți-, -ți, -ți- v. tu substantiv neutruți

țíu interj. – Imită zgomotul vibrației sau al flexiunii, al încovoierii. – Var. țîu, și der. Creație expresivă, cf. fiu. – Der. țiu, s. n. (secure mică; daltă); țiui, vb. (a șuiera, a fluiera, a vibra; a suna; a zornăi; a hurui, a bîzîi în urechi), var. ciui, cf. it. ciuire „a chițăi șoarecii”; țiuitură, s. f. (fluierat, șuierat); țiuit, s. n. (șuierat); țiuitoare, s. f. (hîrîitoare, huruitoare); țîu, s. n. (Banat, talangă). substantiv neutruțiu

țiu, țiuri s. n. gură. substantiv neutruțiu

țiu¹/țiu-țíu interj. substantiv neutruțiu

țiu² (reg.) [pron. țiu] s. n., art. țíul; pl. țíuri substantiv neutruțiu

3) țiŭ interj. care arată țiuitu. – În est țîŭ. substantiv neutruțiŭ

ȚIU¹ interj. (Adesea repetat) 1. Cuvânt care imită un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. 2. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee. substantiv neutruțiu

1) țiŭ n., pl. urĭ. Tîrnăcop cu un singur cĭoc, și acela lățit, cu care se scot petrele [!] din pavaj (Doĭna, 1, 15). Prah. Țapină. Dun. Raz, rang. Dor. Rît. Surlă. – Și țîŭ. V. țiĭac. substantiv neutruțiŭ

ȚIU², țiuri, s. n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiunea pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec. substantiv neutruțiu

ți-e pr. + vb. (ți-e cald) substantiv neutruție

ți-i¹ pr. + pr. (ți-i dă) substantiv neutruții

*ți-i² (pop.) pr. + vb. (ți-i frig) substantiv neutruții

a-ți prep. + pr. (a-ți da) substantiv neutruați

țiu-țíu v. țiu¹ substantiv neutruțiuțiu