www.ReduPedia.ro
Definitie tip - ce inseamna tip - Dex Online
Alege sensul dorit: tip - substantiv masculin și feminin tip - substantiv neutru tip - temporar tip - verb tranzitiv

tip definitie

TIP s.n. 1. Formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, eșantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele și prețul unui produs pus în vânzare. 3. Formă exemplară la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, ființe sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristică a unei rase, a unei populații etc. // s.m. 1. Individ care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. Plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoană de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matriță”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model]. substantiv masculin și feminin tip

tip, -ă, tipi, -e s. m., s. f. individ, ins substantiv masculin și feminin tip

tip1 (ins) (fam.) s. m., pl. tipi substantiv masculin și feminin tip

tip2 (obiect, personaj, soi) s. n., pl. típuri substantiv masculin și feminin tip

TIP1 I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de același fel; prototip. 2. individ, exemplar care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ◊ totalitatea caracterelor distinctive esențiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ◊ caracter distinctiv, particularitate. ◊ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esențiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus) substantiv masculin și feminin tip

*tip n., pl. urĭ (vgr. týpos, întipărire, var. din týkos, cĭocan de petrar, rudă cu cĭoc și toc 4. V. proto- și stereo-tip). Întipărire (tipar) după care se reproduc altele: falsificatoriĭ aveaŭ tipurĭ de monete. Caracter, formă de literă în tipografie. Model perfect (ideal): Georgieniĭ îs tipu frumusețiĭ omeneștĭ. Totalitatea trăsăturilor saŭ calităților (și maĭ ales apucăturilor) caracteristice: tip roman, cămătaru Shylock e tipu Jidanuluĭ. Model, formă: aeroplan tip Blériot. Fam. Figură, persoană originală: e un adevărat tip. Ipochimen, individ: un tip suspect mă urmărea. (Și masc.: doĭ tipĭ). Biol. Forma generală în prejuru [!] căreĭa oscilează variațiunile individuale ale uneĭ rase orĭ speciĭ. substantiv masculin și feminin tip

TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, -e, s. m. și f. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi3, fel, gen, categorie. 4. S. m. și f. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus. substantiv masculin și feminin tip

*típă (fam.) s. f., g.-d. art. típei; pl. típe substantiv masculin și feminin tipă

TÍPĂ s.f. 1. (Fam.; peior.) Tipesă. 2. (Rar) Literă de tipar pentru imprimare. [< tip + -ă, cf. fr. type]. substantiv masculin și feminin tipă

tip (-puri), s. n. – Individ, personaj. Fr. type, cf. tipos. – Se folosește în limbajul familiar ca m. (pl. tipi) pentru a indica pe un individ necunoscut, uneori cu nuanță depreciativă, cf. sp. tipejo. Este dubletul lui tipă, s. f. (literă tipografică), din it. tipo. substantiv neutru tip

tip n. 1. model, figură originală: tip de frumusețe; 2. figură simbolică întipărită pe o medalie; 3. caractere tipografice: tipuri mobile pentru imprimate; 4. totalitatea caracterelor distinctive ale unei rase: tipul caucazian, tipul mongol. substantiv neutru tip

TIP s.n. 1. Formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, eșantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele și prețul unui produs pus în vânzare. 3. Formă exemplară la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, ființe sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristică a unei rase, a unei populații etc. // s.m. 1. Individ care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. Plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoană de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matriță”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model]. substantiv neutru tip

TIP1 I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de același fel; prototip. 2. individ, exemplar care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ◊ totalitatea caracterelor distinctive esențiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ◊ caracter distinctiv, particularitate. ◊ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esențiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus) substantiv neutru tip

*tip n., pl. urĭ (vgr. týpos, întipărire, var. din týkos, cĭocan de petrar, rudă cu cĭoc și toc 4. V. proto- și stereo-tip). Întipărire (tipar) după care se reproduc altele: falsificatoriĭ aveaŭ tipurĭ de monete. Caracter, formă de literă în tipografie. Model perfect (ideal): Georgieniĭ îs tipu frumusețiĭ omeneștĭ. Totalitatea trăsăturilor saŭ calităților (și maĭ ales apucăturilor) caracteristice: tip roman, cămătaru Shylock e tipu Jidanuluĭ. Model, formă: aeroplan tip Blériot. Fam. Figură, persoană originală: e un adevărat tip. Ipochimen, individ: un tip suspect mă urmărea. (Și masc.: doĭ tipĭ). Biol. Forma generală în prejuru [!] căreĭa oscilează variațiunile individuale ale uneĭ rase orĭ speciĭ. substantiv neutru tip

TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, -e, s. m. și f. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi3, fel, gen, categorie. 4. S. m. și f. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus. substantiv neutru tip

*contráct-típ s. n., art. contráctul-tip (dar: contractul acesta tip); pl. contrácte-típ substantiv neutru contract-tip

țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot.Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭțipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”). temporar țip

țip n. Tr. șipot. V. țipà. temporar țip

țîp n., pl. urĭ (d. țîpă, adică „țeavă”). Săcele. Cișmea (trunchĭu și țeava). temporar țîp

țip, a v. intr. (din dial. țip, șipot, apă țîșnitoare. V. țîp și ațipesc). Strig cu glas supțire [!]: copiiĭ țipă (V. răcnesc). V. tr. Trans. Maram. Arunc: Țipă coasa´n buruĭene și se cară la pomene (J. B. 390). Mîn, împing, aduc: ĭa țipă-mĭ în coace [!] paharu cela, (fig.) unde-l țipaŭ interesele. V. refl. Mă duc, intru: oameniĭ se țipaŭ acolo. verb tranzitiv țip

țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấnd verb tranzitiv țipa

țipà v. 1. a striga în gura mare; 2. Tr. a arunca repede: și flori culegea, cunune învârsta, pe cale-i țipa POP. [Probabil onomatopee cu sensul primitiv «a țișni» (cf. dial. țip, șipot), de unde pe de o parte «a glăsui tare», iar pe de alta «a arunca cu repeziciune», sensul verbului în Ardeal]. verb tranzitiv țipà

ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec. verb tranzitiv țipa

ȚIPÁ1, țip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau a stridenței nuanțelor); a bate la ochi. – Et. nec. verb tranzitiv țipa

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului tip

tip   substantiv masculin și feminin masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular tip tipul ti tipa
plural tipi tipii tipe tipele
genitiv-dativ singular tip tipului tipe tipei
plural tipi tipilor tipe tipelor
tip   substantiv masculin și feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular tip tipul
plural tipuri tipurile
genitiv-dativ singular tip tipului
plural tipuri tipurilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z