tablă definitie

táblă f., pl. e (fr. table, masă, d. lat. tabula, de unde și it. távola. V. tabla). Suprafață pe care se poate scrie saŭ lucra. Suprafață neagră, de obiceĭ mobilă, pe care se scrie cu creta în școale [!]. Tinichea de acoperit casa: o casă acoperită cu tablă. Pagină zețuită. Sumar, tabloŭ saŭ listă în care se arată pe scurt și sistematic cuprinsu uneĭ cărțĭ: tabla de materiĭ. Tabloŭ făcut ca să vezĭ tot odată: tabla înmulțiriĭ. Lecțiune de învățat (Crg.). Pl. (bg. sîrb. tabla, ngr. távla). Un joc cu doŭă zarurĭ care se aruncă pe doŭă table cu marginele rîdicate [!] și care table se închid ca o cutie (fr. trictrac). Tablele Legiĭ, Cele zece Poruncĭ ale luĭ Moĭse, săpate pe lespezĭ. Cele doŭă-spre-zece Table, cele 12 table de aramă pe care aŭ fost săpate la 450 în ainte [!] de Hristos primele legĭ ale Romanilor. Tabla regească, Curtea de Apel în Ungaria veche. Table saŭ tăblițe ceruite. V. ceruĭesc. – L. V. și tavlíe, tablíe (ngr. tavlia). substantiv feminintablă

TÁBLĂ², table, s. f. (Mai ales la pl.) Joc de noroc între două persoane, cu două zaruri și cu treizeci de puluri, care se mută în spațiile marcate pe fețele interioare ale unei cutii speciale; partidă dintr-un astfel de foc. ◊ Expr. (Fam.) A face pe cineva o tablă = a juca cu cineva o partidă de table². – Din ngr. távli. substantiv feminintablă

2) tablá f. (turc. tavlá și istabl, ngr. stávlos, d. lat. stábulum, staul. V. tabla-bașa). L. V. Grajd la Turcĭ. substantiv feminintabla

táblă (-le), s. f. – 1. Placă, piesă plană. – 2. Tăbliță de scris, placă pe care se scrie la școală. – 3. Placă acoperită cu cositor. – 4. Indice, sumar, catalog. – 5. (Mold., Trans.) Bucată de pămînt agricol. – 6. (Pl.) Joc de noroc. – Mr. tavlă, megl. tablă. Lat. tabula, prin intermediul sl. tabla (Miklosich, Fremdw., 131; Cihac, II, 398), sau al mag. tabla (Gáldi, Dict., 161), cf. ngr. τάβλα, tc. tabla. Este dublet al lui tabla, s. f. (tavă, măsuță), din tc. tabla, tavla ‹ it. tavola (Șeineanu, II, 340), cf. ngr. ταβλᾶς, bg., sb. tavla; de la toblă, s. f. (Banat, scîndură groasă), din mag. tábla; și de la tavlie, s. f. (înv., table), sec. XVII, din ngr. τάβλι. Aceleiași familii aparțin tabelă, s. f. (tablă, indice; tăbliță), din lat. tabella, prin intermediul germ. Tabelle, sec. XIX; tabel, s. n. (tablă, indice), dublet al cuvîntului anterior, din rus. tabelĭ, sec. XIX înv.; tabletă, s. f. (pastilă), din fr. tablette; tăblie, s. f. (placă, tablă), din ngr. ταβλι sau din sl. tablija; tăbliță, s. f. (tablă de scris), din sl. (rus., pol.) tablica; tablac, s. n. (piesă de lemn care servește de suport); tablier, s. n. (sistemul de grinzi al unui pod; gealău pentru tăblii), din fr. tablier; tablou, s. n. (cadru, pictură; scenă; stampă, imagine), din fr. tableau. – Der. tablagiu, s. m. (jucător pasionat de table); tăblui, vb. (a acoperi casa cu tablă); tăbluitor, s. m. (tinichigiu). substantiv feminintablă

táblă, -e, s.f. – 1. În expresia Tabla Țării = Curtea de Casație (ALR 1965: 996). 2. Carte funciară (ALR 1956: 145). – Din sl. tabla (< lat. tabula). substantiv feminintablă

táblă (ta-blă) s. f., g.-d. art. táblei; pl. táble substantiv feminintablă

tablă f. 1. placă de metal sau de piatră pe care se poate grava o inscripțiune; Tablele Legii, lespezile pe cari erau săpate legile lui Moisi; Cele 12 Table, codice de legi publicate la Roma de decemviri și săpate pe 12 table de aramă (450 а. Cr.); 2. tablă de lemn obișnuit neagră pe care se scrie cu cretă: a ieșit la tablă; 3. pagină zețuită; 4. arătarea materiiilor coprinse într’o carte; 5. foaie, planșă sau tablou, în care se grupează metodic și pe scurt unele lucruri: table cronologice, astronomice, table de logaritmi; 6. în special tabla înmulțirii (v. Pitagora): astăzi nit mai mergem la școală, că nu știm tabla CR.; 7. lecție: băieții schimbau tabla în toate zilele și Sâmbăta procitanie CR.; 8. (regească) Tr. Curtea de apel: Tabla regească își avea reședința la Oșorheiu; 9. pl. (jocul în) trictrac: a juca table. [Lat. TABULA, printr’un intermediar slav]. substantiv feminintablă

TÁBLĂ¹, table, s. f. 1. Placă metalică, de grosimi diferite, folosită la învelitul caselor, la fabricarea unor ambalaje, rezervoare etc. 2. Placă de lemn, de piatră sau de metal pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc anumite indicații, firme, date; tăblie (1). ◊ Tablă cerată = placă de lemn acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria în Antichitate cu stilul (prin zgâriere). ♦ (Bis.) Tablele legii sau tablele lui Moise = cele două lespezi de piatră pe care erau săpate cele zece porunci ale lui Dumnezeu, revelate, conform Bibliei, lui Moise pe muntele Sinai. 3. Placă de lemn dreptunghiulară, vopsită în negru, pe care se scrie cu cretă, mai ales la școală și la universitate; tabelă (2). ◊ Expr. A scoate (sau a chema etc.) la tablă = a chema un elev la lecție (în fața tablei). 4. Tabel (1). ◊ Tabla lui Pitagora = tabla înmulțirii. Table trigonometrice = tabele care cuprind funcții trigonometrice. 5. (Reg.) Bucată de pământ semănată. ♦ Strat de legume. – Din sl. tabla (cu sensuri după fr. table). substantiv feminintablă

1) tablá f. (turc. tabla și tavla, d. it. távola, de unde și ngr. távla, V. tablă). Mold. Suprafață de lemn orĭ de metal pătrată saŭ rotundă pe care alvițariĭ îșĭ duc marfa saŭ pe care se duce cafea, dulceață ș. a. – În Munt. tavă. substantiv feminintabla

tablá (înv.) (ta-bla) s. f., art. tabláua, g.-d. art. tablálei; pl. tablále, art. tablálele substantiv feminintabla

tablà f. 1. masa plăcintarilor și a rahagiilor: o tabla rotundă și încărcată cu covrigi, simiți, plăcinte AL.; 2. tavă mare pătrată: mergeți de gătiți tablalele ca dulceți AL. [Turc. TABLÁ]. substantiv feminintablà

TABLÁ, tablale, s. f. (înv.) Tavă sau măsuță pe care își poartă marfa plăcintării, rahagiii etc. ♦ (Reg.) Tavă de servit. – Din tc. tabla. substantiv feminintabla

a scoate (pe cineva) la tablă expr. a certa (pe cineva), a cere socoteală (cuiva). substantiv femininascoate

tablá-bașá m., gen. al luĭ (turc. tavlabașy, „șefu grajduluĭ, primu în grajd”, d. ngr. stávlos, lat. stábulum, staul, grajd. V. tabla 2). Calu de paradă pe care sultanu îl dăruĭa nouluĭ domn și care avea pe șa topuzu și sabia. (Și tablabáș). Azĭ. Iron. A veni, a ședea tabla-bașa, a veni, a ședea fără grijă la lucrurĭ de-a gata (de ex., la un prînz p. care tu n´aĭ muncit). V. bimbașa. substantiv feminintablabașa

tabla-bașa m. 1. cel dintâiu cal din grajdul împărătesc pe care Sultanul îl trimetea noului Domn: Caragea și-a făcut intrarea în București, cu alaiu domnesc, călare pe tabla-bașa în sunetul clopotelor, al surlelor și al tobelor GHICA; 2. azi, în Oltenia, om care nu face nimic. [Turc. TABLA-BAȘA, lit. primul din grajd (v. Talambașa)]. ║ adv. de-a gata, întins (în basmele muntene): el cu fruntașii s’așezară tabla-bașa în palat POP. substantiv feminintablabașa

TABLÁ-BAȘÁ s. m. invar. (înv.) Cal de paradă pe care sultanul îl dădea în dar unui domn român, la numirea acestuia. ♦ Fig. (Adverbial) Comod, confortabil. – Din tc. tabla bași. substantiv feminintablabașa

a juca table expr. a se masturba. substantiv femininajucatable

a face o tablă expr. a juca o partidă de table. substantiv femininafaceotablă