tabiet definitie

tabiét (-turi), s. n.1. Obicei, stil, deprindere. – 2. Viață confortabilă, comoditate, satisfacție. – Var. tabet. Mr. tabiete, megl. tabiet. Tc. (arab.) tabiat (Ronzevalle 116; Șeineanu, II, 339; Lokotsch 1967), cf. ngr. ταμπέτι, alb., sb. tabiat, bg. tabiĭat.Der. tabietliu, adj. (cu tabieturi, maniac, pedant), din tc. tabiatli. substantiv neutrutabiet

tabiet, tabieturi s. n. (prst.) respect față de dorințele și obiceiurile unui client. substantiv neutrutabiet

tabiét (-bi-et) s. n., pl. tabiéturi substantiv neutrutabiet

tabiet (tabet) n. 1. manieră, caracter; tineri cu tabieturi AL.; 2. deprindere regulată și comodă, apucătură (bună sau rea), nărav: de trei luni acum, ați dus una cît bencheturile..., ar fi vreme poate de a vă mai schimba tabietul... AL.; 3. gust, pofta stăpânului: a veni la tabet (Mold.); 4. în special, confort (după moda orientală): a-și face tabietul, a bea cafea și a fuma din ciubuc, șezând turcește: ceru cafea și ciubuc, iar după ce-și făcu tabietul... FIL. [Turc. TABIAT, fire, calitate înnăscută, temperament, dis- pozițiune (bună sau rea), bunul gust]. substantiv neutrutabiet

TABIÉT, (2) tabieturi, s. n. Plăcere, gust pe care cineva și-l satisface cu regularitate, cu meticulozitate; obișnuință; p. ext. manie.Loc. adj. Cu tabieturi = cu deprinderi precise și fixe. ◊ Expr. A-și face tabietul = a-și satisface un gust care a devenit obicei zilnic. A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispoziția, pofta. ♦ Viață confortabilă, comoditate. ◊ Loc. adv. Cu tabiet = comod, confortabil. [Pr.: -bi-et] – Din tc. tabῑat. substantiv neutrutabiet

a strica tabieturile cuiva expr. (prst.) a exagera, a face exces de zel. substantiv neutruastricatabieturilecuiva

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluitabiet

tabiet  substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular tabiet tabietul
plural tabieturi tabieturile
genitiv-dativ singular tabiet tabietului
plural tabieturi tabieturilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z