tábie (-ii), s. f. – Redută. – Mr. tabvie. Tc. tabia, din arab. ta’bija (Șeineanu, III, 115; Lokotsch 1969), cf. ngr. τάμπια. Sec. XVII, înv. substantiv feminin tabie
tábie f., pl. tăbiĭ și tabiĭ (turc. tabiá, d. ar. ta'biĭe; ngr. tábia). Redută: o tabie, adecă [!] o baștă den [!] afară de șanțurĭ (Cost. 1, 281). Dolj. Șanțu care desparte satu de ogor. substantiv feminin tabie
tábie (înv.) (-bi-e) s. f., art. tábia (-bi-a), g.-d. art. tábiei; pl. tắbii/tábii, art. tắbiile/tábiile (-bi-i-) substantiv feminin tabie
tabie f. bastion, redută: acolo ridicară Nemții o tabie între rîu și sat BĂLC. [Turc. TABIA]. substantiv feminin tabie
TÁBIE, tăbii, s. f. (înv.) 1. Ridicătură de pământ construită în jurul unui loc întărit, pentru a-l apăra. 2. Tabără (1); redută. [Pl. și: tabii] – Din tc. tabya. substantiv feminin tabie
| tabie substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | tabie | tabia |
| plural | tabii | tabiile | |
| genitiv-dativ | singular | tabii | tabiei |
| plural | tabii | tabiilor | |