tabari definitie

tábăr și tăbărắsc, a -î́ v. intr. (d. tabără; sîrb. taboriti, taborovati, rus. tabóriti-sĕa. – Tabăr, taberĭ, tabără; să tabere). Mă așez. îmĭ ĭaŭ loc pe maĭ mult timp, cantonez orĭ bivuachez: oastea a tăbărit [!] pe deal. Daŭ năvală, atac, năpădesc (cu bătaĭa, cu vorba saŭ cu cererile): tăbărise [!] cu cĭomegele pe el, caliciĭ tăbărîse [!] la pomană. Ban. Ostenesc. V. tr. Cantonez orĭ bivuachez. verbtabăr

tăbărî (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. tábăr, 2 sg. táberi, 3 tábără, imperf. 3 sg. tăbărá, perf. s. 3 sg. tăbărî, 3 pl. tăbărấră; conj. prez. 3 să tábere; ger. tăbărấnd; part. tăbărất verbtăbărî

tăbărî v. 1. a așeza tabăra: oștirea tabără la munte; 2. a da năvală, a ataca: un școlar tăbărîse un băiat CR.; 3. a veni cu grămada: furnicile tabără la stejar; 4. fig. a stărui: au tăbărît cu toții pe dânsul. [Tras din tabără: termen primitiv militar cu sensul generalizat]. verbtăbărî

TĂBĂRÎ́, tábăr, vb. IV. Intranz. 1. A se repezi la cineva (cu violență, dușmănos), a da năvală asupra cuiva; a se năpusti. ♦ Fig. A se adresa cuiva în mod insistent; a apostrofa pe cineva brusc și nepoliticos; a sări cu gura la cineva. ♦ (Rar) A se repezi, a veni în grabă. 2. (înv.) A-și așeza tabăra; a poposi. – Din tabără. verbtăbărî

tăbărắsc, V. tabăr. verbtăbărăsc